LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Credinţă şi criminalitate

Share

Lumea se află încă sub puternica impresie a atacului armat comis la începutul lunii trecute într-o catedrală ortodoxă rusească din regiunea Sakhalin, soldat cu 2 morţi şi 6 răniţi. Este evenimentul tragic cel mai recent din spaţiul ortodox, dar, din păcate, nu este singurul, ci în ultimul deceniu pare să se contureze un adevărat fenomen psiho-social, care nu se poate să nu ne pună pe gânduri. El ar merita o analiză mult mai serioasă; aici nu ne putem permite deocamdată decât să îl semnalăm şi să îl circumscriem, sperând că se vor găsi teologii, psihologii, psihiatrii şi sociologii care să se pronunţe mai avizat decât noi, trăgând concluziile de rigoare.

Crima de la Petru-Vodă

În primăvara lui 2005, de praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, o veste de o oroare fără precedent făcea înconjurul lumii româneşti: într-unul dintre cele mai sfinte locuri din ţară, la Mânăstirea Petru-Vodă, întemeiată şi stăreţită de marele duhovnic Iustin Pârvu (pe atunci încă în plină putere), un preot de 81 de ani (pensionat după o viaţă de slujire la Plumbuita şi năzuind, după pierderea soţiei, să se aşeze într-o mânăstire), Panaite Fuică, a fost ucis în plină zi, în văzul a zeci de credincioşi, chiar în curtea mânăstirii, de un fost frate al obştii respective, vasluian de origine, pe nume Mihai Ovidiu Coişin, de numai 23 de ani, îndepărtat nu de multă vreme şi venit să se răzbune. Ţinta mărturisită era părintele Iustin Pârvu, pe care însă l-a confundat cu preotul aflat în trecere pe acolo şi căruia i-a aplicat mai multe lovituri cu un cuţit luat chiar de la trapeza mânăstirii. „Preotul stătea pe bancă, când a fost atacat de Coişin. Acesta a luat cuţitul de unde îl ascunsese şi l-a înjunghiat pe părinte. După prima lovitură a intervenit un martor, însă acuzatul l-a lovit puternic şi acesta a căzut la pământ. Apoi i-a mai aplicat două lovituri de cuţit batrânului”, după delaraţia procurorului criminalist de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ. Încercând iniţial să fugă, dar fiind imobilizat de mai mulţi martori şi dat pe mâna poliţiei, a declarat că regretă faptul de a fi ucis un om nevinovat, dar încă şi mai mult regretă că nu l-a ucis pe părintele Iustin. Criminalul psihopat făcuse anterior nu numai pe fratele de mânăstire, ci şi pe… studentul teolog. Fiind găsit iresponsabil (Spitalul de Psihiatrie de la Grajduri), nu a înfundat puşcăria, iar în 2012 a încercat să-şi omoare mama şi bunica, apoi s-a refugiat într-o clopotniţă şi, pour la bonne bouche, a mai şi snopit în bătaie un poliţist. Părintelui Iustin, din fericire, i-a fost dat să moară de moarte bună, în vara lui 2013, dar ultimii 8 ani de viaţă s-ar putea spune că i-a datorat, cu voia lui Dumnezeu, bietului părinte ucis în locul său…

Crima de la Taizé

În vara aceluiaşi an (2005), criminalitatea „religioasă” românească, de această dată în ipostază romano-catolică, a făcut pasul spre Europa, îngrozind întreg mapamondul: chiar în ziua în care, la Köln, începeau Zilele Mondiale ale Tineretului, la Taizé, în plin oficiu liturgic şi în prezenţa a peste 2500 de persoane de diverse naţionalităţi, părintele Roger Schutz (90 de ani), vestitul fondator (1940) al comunităţii ecumenice de acolo (frecventată, în ultimii ani, şi de foarte mulţi tineri români, inclusiv ortodocşi) şi un apropiat al Papei Ioan Paul II, era ucis cu mai multe lovituri de cuţit (mai ales în zona gâtului) de o româncă din Iaşi, pe nume Luminiţa Ruxandra Solcan, în vârstă de 36 de ani, şi ea clientă a clinicilor psihiatrice, dar altminteri fiică de profesoară de limba română, şcolită şi umblată prin lume. Arestată pe loc fără a opune rezistenţă, „a explicat că nu avea intenţia să îl omoare, ci că dorea numai… să-i atragă atenţia” (cei care umblau să-l omoare ar fi fost, de fapt, o mână de… francmasoni!), ceea ce a făcut până la urmă cu un cuţit cumpărat chiar în ziua precedentă (indiciu cert de premeditare). În timpul anchetei, a făcut declaraţia absurdă că părintele Roger… „s-a tăiat singur”! Multă vreme internată la Dijon, acum se află în România, la Grajduri, sub sever (ne place să credem) control medical.

Crima de la Pskov

Trecem din România în Rusia, unde violenţele se ţin lanţ în vremea din urmă. Pe părintele Pavel Adelgeim (1938-2013) am avut ocazia să-l cunosc în România, acum câţiva ani, când a luat parte la un simpozion de la Bistriţa-Năsăud dedicat martirajului (şi mai ales neomartirajului contemporan din fostele ţări comuniste). D-l dr. Pavel Chirilă l-a găzduit în răstimpul şederii în România. În pofida faptului că îşi pierduse piciorul drept în timpul detenţiei politice de la începutul anilor ‘70 (3 ani de temniţă, turnat de viitorul său ierarh!), era o figură cu totul aparte, duhovnicească şi aristocratică deopotrivă, părând un sfânt coborât dintr-o icoană. Provenea dintr-o veche familie ruso-germană prigonită de comunişti: bunicul său fusese arestat şi împuşcat în 1938, tatăl în 1942, iar mama (fiica unui general din armata ţaristă) fusese deportată în 1946, în Kazahstan. Cu atât mai mare ne-a fost şocul la aflarea veştii că, acasă la Pskov, a murit înjunghiat în inimă, pe 5 august 2013, de mâna unui psihopat de 27 de ani, pe care-l găzduise în propria casă! Ucigaşul – Serghei Pcelinţev – l-a înjunghiat urlând din răsputeri: “În numele Satanei!” (s-a aflat în urmă că, deşi făcea pe ortodoxul, era membru al unei secte obscure). Presa rusă este însă de părere că n-a fost doar gestul strict personal al unui dement, ci că moartea părintelui Pavel nu-i fără legătură cu mai vechea frondă în care se afla cu o anumită parte cripto-comunistă a ierarhiei actuale a Bisericii Ruse (îndepărtat abuziv de la slujire în 2008, îi declarase unui jurnalist moscovit, nu cu mult înainte de a fi asasinat: “Aceştia ştiu doar să ţină lumânări în mâini, dar nu sunt altceva decât nişte sfeşnice; în esenţă, sunt păgâni [язычники], nimic din ce fac ei nu are legătură cu creştinismul […]. Cu toţii sunt aceeaşi gaşcă, cei de la putere şi cei din ierarhia bisericească […]. Asta nu e tocmai Biserica ortodoxă, ci o structură aparte, aidoma unei secţii a Partidului Comunist de altădată, care era responsabilă cu ideologia”).

Crima de la Yuzhno‑Sakhalinsk

Duminică 9 februarie a. c., către ora 2 după-amiază, în Catedrala Învierii din Yuzhno-Sakhalinsk, un individ de 24 de ani, Stepan Komarov – ce s-a declarat angajat al unei firme private de securitate (folosind, de altfel, chiar puşca din dotare) – a ameninţat şi apoi a deschis focul asupra credincioşilor înspăimântaţi. Cu preţul a două vieţi de adevăraţi martiri căzuţi în apărarea semenilor lor – măicuţa Liudmila Priasnikova (care a apucat să sune la poliţie, înainte de a fi împuşcată în cap) şi un biet cerşetor fără adăpost, pe nume Vladimir Zaporojet, care a sărit, din tindă, să-l înfrunte pe agresor (“O persoană uimitoare: a auzit focurile de armă şi s-a dus să-şi apere biserica. Această acţiune trebuie să schimbe atitudinea noastră faţă de persoanele care nu au un domiciliu stabil. Mulţi consideră că oamenii care cerşesc în pridvor sunt oameni fără valoare. Dar iată că unul dintre ei s-a ridicat în apărarea bisericii! Acesta este un adevărat mucenic”, a declarat protopopul Viktor Gorbaci) -, atacul s-a soldat cu numai 6 răniţi dintre enoriaşi (printre care se aflau şi copii). Se pare că, pe lângă tarele psihice, atacatorul ar fi fost beat când a tras asupra oamenilor. În orice caz, el a ţinut să strige în auzul tuturor că urăşte Biserica, pe creştini şi pe Dumnezeu, trăgând şi în cruce şi icoane (“Rugaţi-vă acum! De ce nu vă rugaţi?!”).

Ce se întâmplă cu noi?

Acestea sunt faptele: brute şi cutremurătoare. Să băgăm de seamă că în toate cele patru cazuri pomenite mai sus agresorii sângeroşi au fost oameni tineri (între 23 şi 36 de ani), cu obsesii conspiraţioniste, cu idei negativiste (într-unul dintre cazuri, chiar declarat sataniste) şi, ce-i drept, cu probleme psihiatrice, dar gravitând, într-un fel sau altul, în sfera religioasă. E uşor de spus: “Nişte psihopaţi!”. Dar sunt psihopaţii noştri, generaţi cumva de mediul şi modul nostru de viaţă. Ce se întâmplă totuşi cu noi, cu lumea în care trăim şi, mai ales, cu generaţia tânără – nu mai puţin problematică, iată, decât cea din Occidentul euro-american, faţă de care altminteri suntem înclinaţi să ne considerăm superiori moral şi spiritual, fie şi numai prin simpla noastră apartenenţă la spaţiul ortodox? Oricât nu ne-ar plăcea s-o recunoaştem, se pare că, hamletian vorbind, “ceva putred” este nu numai “în Danemarca”, ci şi mai încoace, pe la Răsărit…

Răzvan CODRESCU

Notă: Articol apărut în numărul 128/ martie 2014 al revistei Lumea Credinței.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *