Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate

Vă mărturisesc că prima ,,întâlnire” cu  a avut loc în momentul citirii volumului coordonat de Danion Vasile: ,,Sfântul Nectarie. Minuni în România”. Ştiu că v-aţi ocupat de îngrijirea acestei ediţii şi v-aţi propus ca pe viitor să tipăriţi un volum care să cuprindă minuni săvârşite şi de alţi sfinţi. Consideraţi că prin mărturiile publicate, după descoperirea acestora oamenii se vor raporta într-un alt mod la Dumnezeu? Cât de important este să mărturisim şi altora ajutorul primit?

 

 - Cei mai mulți oameni se întâlnesc cu Dumnezeu într-un moment de criză.

Criza poate avea mai multe nume: o boală, o despărțire, pierderea stabilității existenței prin pierderea locului de muncă. Eșecul prilejuiește întâlnirea cu Dumnezeu.

Mărturiile pe care le-am adunat, cele mai multe în colaborare cu prietenul meu Danion Vasile (singurul om care m-a ajutat să gândesc, să vorbesc și să scriu pentru Dumnezeu), sunt în esență o poveste scrisă sau spusă de oameni al căror eșafodaj existențial s-a prăbușit la un moment dat. Oameni care au pierdut într-un mod propriu lumea, dar pierzând cele ale lumii l-au (re)găsit pe Dumnezeu. Mulți dintre cei care au trăit o formă de metanoia au simțit nevoia să mărturisească în scris cum Dumnezeu le-a întins în ultima clipă mâna, când căderea în prăpastie era iminentă. La asta i-a împins propria conștiință sau au fost sfătuiți de sfinții care au mijlocit pentru ei: Sfântul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ilie Lăcătușu, Sfântul Ioan Rusul, ca să dau câteva exemple.

De regulă, se folosesc de mărturii oamenii care trec prin încercări similare și care, în acest fel, află că în ciuda aparențelor Bunul Dumnezeu nu i-a abandonat, din contră, acum El este și mai aproape de ei și abia așteaptă să le vină în ajutor, de cele mai multe ori prin prietenii Săi devotați, sfinții. Omul aflat în necaz descoperă că există și o „specializare” a sfinților.

Dacă pierde ceva sau îi este furat un bun aleargă la moaștele Sfântului Mare Mucenic Mina. Dacă află că este suspect de cancer, se duce la Mănăstirea Radu-Vodă și se închină moaștelor Sfântului Nectarie.

Dacă suferă diverse perturbații pe care i le provoacă vrăjmașul- Nefârtatul, nefratele, cum îl numeau atât de sugestiv străbunii noștri -, își pleacă genunchii în fața Sfântului Ciprian sau se închină la crucea care a stat 10 ani pe pieptul unui mare izbăvitor de demoni, Sfântul Gherasim Kefalonitul. Dacă nu reușește să își întemeieze o familie, îi cere ajutor Sfântului Simon Zilotul, ale cărui moaște se găsesc într-o biserică smerită din zona Chibrit. Cel care a trăit o minune este pândit de pericolul de a recădea într-un indiferentism față de Dumnezeu, o nesimțire, dacă vreți. Uităm că Dumnezeu ne-a scos din hăul nostru existențial, uităm că am văzut mir izvorând din moaște sau din sfintele icoane.

Redevenim căldicei, nici prea prea, nici foarte foarte. Mai există un pericol: să ne profilăm numai pe cititul cărților în care sunt descrise minuni, uitând de dimensiunile de neînchipuit, colosale ale Întrupării.

Riscăm să ne raportăm utilitarist și la Dumnezeu și la „oferta” Bisericii lui. Mă duc la biserică pentru a-mi fi mie bine, să fiu sănătos, să îmi meargă țais afacerile, să fiu protejat de suferință.

Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate, o viziune în care suferința continuă să fie prezentă dar devine suportabilă pentru că numai prin Hristos ea capătă un sens. Prin urmare, bine ar fi să mergem la biserică și pentru că aici și numai aici rămânem conectați la realitate, numai aici avem criterii clare, obiective de separare, de discriminare a binelui de rău, a iluziei de realitate. Nu utilitatea ar trebui să constituie mobilul nostru interior, ci adevărul.

Cred că este important să mărturisim ajutorul primit de la Dumnezeu pentru că în felul acesta luptăm împotriva evidențelor, care variază în viața noastră, mai ales în ultimul timp, de la cenușiu la negru. Nu e dracul atât de negru. Nu mor caii când vor câinii. Iar dacă e să cădem, vorba unui optimist incorigibil, Nicolae Steinhardt, măcar să cădem în zori.

 

Aţi scris de-a lungul timpului diverse cărţi şi articole etnologico-literare. De asemenea, administraţi şi două bloguri. Ce presupune în esenţă darul de a scrie? 

 

- Darul de a scrie este o formă de expresie a nevoii de a împărtăși cu semenii tăi ceva care ție îți este drag, te reprezintă. Este un fel de a fi împreună cu celălalt. Nimic mai mult. Îmi repugnă dimesiunea socială a scriitorului, care naște inevitabil idolatria. Scriitorul este văzut ca un electus, un ales din marea masă a oamenilor anonimi. Se urcă pe un soclu.

Apar unii care lucrează din răsputeri ca soclul să fie cât mai înalt, cât mai trainic, cât mai nemuritor. Imaginea aceasta este una renascentistă, simptomatică pentru o cultură care pierduse legătura, contactul cu Dumnezeu. Darul de a scrie presupune darul de a suferi. Suferi pentru că ceilalți nu te înțeleg, suferi pentru că lumea creată de om sau administrată de el e întocmită prost. Suferi pentru că suferi. Pentru mine cel mai mare scriitor a fost, este și va fi Feodor Pavlovici Dostoievski.

Dar a fost un scriitor inegalabil pentru că toată viața lui a fost o imensă suferință. 

 

,,Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul…” spunea Sfântul Antonie cel Mare. Ce îmi puteţi spune despre puterea incalculabilă pe care o deţine cuvântul? Ce sunt cuvintele de fapt? 

 

- Cuvintele, că ne place nouă sau nu, sunt într-o legătură veșnică, indelebilă, cu Cuvântul. Cuvântul are rădăcini metafizice, cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov. În istorie marile revoluții au avut ca resort idei formulate inevitabil în cuvinte. Noi, creștinii, cunoaștem practic, empiric, puterea cuvântului prin rostirea Rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” 

 

De cele mai multe ori, în România, unii tineri sunt atraşi mai mult de o cultură cu totul anti-intelectuală. Articolele defectuoase din presa dezirabilă sunt răspândite pretutindeni. Din ce cauză se naşte în inima unui tânăr, această dorinţă de a citi bârfele dintr-un ziar sau dintr-o revistă, şi mai puţin de a descoperi conţinutul unei noi cărţi?

 

 - Ar fi prea simplu să răpund așa: cititul unei cărți necesită timp și efort. Dar de ce nu mai avem timp? Pentru că niște oameni au grijă să intensifice, la maxim dacă s-o putea, ritmul de desfășurare a timpului social. Copiii sunt obligați să nu își mai trăiască anii copilăriei. La grădiniță învață ceea ce am învățat noi și părinții noștri la școală: să scrie, să citească, să socotească. Să învețe orice numai să nu mai aibă timp pentru ei și pentru lumea lor. S-a terminat cu adevărul surprins de Blaga în versul: „Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” Timpul social se comprimă, iar noi plătim din plin costurile.

Pentru unii, haideți să îi numim Oamenii Care Ocupă Pozițiile Cheie, criza financiară e bună pentru că majoritatea oamenilor nu vor mai avea mijloace să își satisfacă nevoile superioare: să își cumpere o carte, să plătească intrarea la un film sau la o piesă de teatru. Concluzia e simplă: în timp, marea masă a votanților va fi formată din cetățeni lipsiți de spirit critic, dezobișnuiți să mai gândescă cu mintea proprie, gata să adopte automat opinii aruncate de „formatori de opinie” în mass- media. Dar va fi o masă care va acționa pavlovian: din 4 în 4 ani se va duce hipnotic să voteze. Tinerii preferă să citească ziare sau reviste pentru că în România actuală cultura este profund descurajată. Intelectualul nu doar că nu mai are statutul de altădată, dar e văzut ca un zănatic- visător- romantic. Unul bântuit de idei suicidale: alegând să își urmeze vocația, se condamnă la o sinucidere lentă. 

 

Conferinţele susţinute de dumneavoastră, Domnule  au o latură nu doar teologică ci şi terapeutică, dacă o pot numi astfel. Mesajul transmis edifică. În conferinţa realizată anul acesta, în luna aprilie la Bacău, aţi vorbit despre Sfinţii Închisorilor. Deşi oamenii citesc sau aud diferite informaţii despre aceştia, unii se dovedesc în continuare plini de indolenţă. Ce părere aveţi despre cei nepăsători faţă de trecutul barbar al acestor sfinţi condamnaţi? Cum ar trebui să ne raportăm la vieţile acestor martiri din închisorile comuniste? 

 

- Ar trebui în primul rând să îi cunoaștem. Pasul acesta este cât se poate de simplu. S-a scris enorm în materie de memorialistică a închisorilor comuniste. Dar cărțile care înfățișează și explică din interior procesul reeducării sunt câteva. Aș menționa aici „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim, „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, „Mărturii din mlaștina disperării” de Dumitru Bordeianu și „Mărturii… mărturii” de Gheorghe Andreica. Din ele vor înțelege că atât călăii cât și victimele au fost angrenați nu într-o luptă politică, ci într-un război duhovnicesc.

 

Au rezistat doar aceia care și-au pus ultimele speranțe în Hristos. Din închisorile comuniste au ieșit adevăratele noastre repere, care sunt ocultate atât de falsele modele care ocupă de la Revoluție încoace spațiul public, cât și de moștenitorii torționarilor, bine instalați „la butoane”. Mărturisitorii din temnițele comuniste sunt, deopotrivă, eroi ai neamului românesc și martiri ai lui Hristos. Noi, mirenii, ar trebui să vedem în mucenicii închisorilor comuniste prietenii cei mai buni pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale. În marea lor majoritate ei au fost ca noi: oameni pătimași, care proveneau din lume, dar care au avut puterea ca într-un anumit moment să îl mărturisească pe Hristos. Sunt cei mai apropiați mijlocitori ai noștri la Dumnezeu. Cunosc mulți oameni care în momentele de încercare redeschid cărțile mărturisitorilor din închisorile comuniste și recitesc încercările inimaginabile prin care au trecut ei. În raport cu suferința lor, suferințele noastre, pe care noi tindem adesea, să le hiperbolizăm par mici, atât de mici…

 

Domnule , sunteţi licenţiat în sociologie şi psihologie. Ce legătură există între aceste două ştiinţe şi Dumnezeu?

 

 - Nu există nicio legătură între sociologie și Dumnezeu sau între psihologie și Dumnezeu. Sunt oameni care vor să creeze legături între ele și Dumnezeu. De curând au apărut și psihologi în sutană. Ambele sunt produsele pozitivismului, care își are sorgintea în Auguste Comte (secolul XIX). Ele provin dintr-o epocă în care se credea că știința va explica totul, va elucida misterele, tainele metafizicii și ale religiei. Sunt de acord că poți vindeca un om printr-o metodă psihoterapeutică, dar mă îndoiesc profund de ideea că psihologia ar putea să ne mântuiască. Ba cred chiar că ar putea să fie un obstacol în plus în drumul nostru spre Hristos. Sunt paradigme diferite, ireconciliabile. Nu sunt de acord că Freud și Sfinții Părinți vorbesc despre aceeași realitate umană. Uneori mă întreb dacă nu cumva pătrunderea metodelor psihoterapeutice în naosul bisericii nu este tot o consecință a secularizării.

Și pentru că în spațiul nostru spiritual funcționează cu precădere argumentul autorității, vă propun să medităm la aceste observații ale Cuviosului Sofronie Saharov. „Din nefericire, cei care confundă și îmbină viața duhovnicească cu psihanaliza au o poziție importantă în societate și părerea lor este prețuită”.„Bolile psihologice provin din două cauze: ori din trufie, ori din dorințe trupești neîmplinite, pe care omul le poartă în sine, în sufletul său”. „Există o diferență între psihologie și viața în Hristos.

Psihologia încearcă să-l elibereze pe om de conștiința vinovăției, în timp ce viața în Hristos o trăim în durere, cu chin, din pricina depărtării noastre de Dumnezeu, și nu ne oprim pocăința până se va preface această durere”. „Părerile psihologiei, observațiile ei despre om sunt valoroase deoarece descriu faptul că pe lângă rațiune există și ceva mult mai adânc. Însă analizele psihologice sunt copilărești față de învățătura Părinților Bisericii, chiar și observațiile psihologiei sunt valoroase în măsura în care metodele terapiei pe care le oferă nu sunt rele. Psihanaliza nu-l vindecă pe om, ci mai mult îl tulbură”.

 

„La omul bolnav psihic nu este afectat doar așa-zisul inconștient, ci și mintea, care este ochi al sufletului”. „Psihologia și psihiatria au o cu totul altă concepție și o altă simțire, complet diferite de învățătura ortodoxă, adică antropologia lor este complet diferită”. „ Când urmăm viața duhovnicească, nu mai avem nevoie de psihanaliză”. Mai recurg la un citat care ar trebui să ne pună serios pe gânduri, mai ales pe noi, psihologii din biserică: „Părerea conform căreia orice element psihic este și duhovnicesc și orice element duhovnicesc este și psihic este un pericol mortal.

Există un mare pericol în a considera trăirile psihice ale oamenilor ca fiind stări duhovnicești. O astfel de părere este hulă față de Dumnezeu. Exact invers trebuie să se întâmple, adică trebuie să facem distincția între faptul că viața duhovnicească este ceva și viața psihică altceva”.

 

Consideraţi că prin artă (literatură, muzică, pictură) îL putem mărturisi pe Dumnezeu? 

 

- Dostoievski l-a mărturisit pe Hristos în romanele sale (mă refer în speță la „Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Demonii”, „Adolescentul”). În Serbia există o trupă rock a cărei sursă de inspirație o reprezintă scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici. 

 

Aţi avut momente când v-aţi gândit să renunţaţi la scris?

 

 - Da. Din varii motive. Unul ar fi că e esențial să te rogi, dar nu e esențial să scrii. Scrisul e doar important

 

.În anumite domenii ne dorim să facem performanţă absolută şi implicit să ajungem la absolut. Ce îmi puteţi spune despre performanţă? Cum pot tinerii din ziua de azi să ajungă la dobândirea acesteia?

 

 - Cineva le-a propus tinerilor ca valoare supremă a vieții performanța. Fiecare domeniu își configurează spațiul și criteriile de performanță. Vă propun o altă întrebare: cum pot devenii tinerii de azi oameni de caracter? 

 

,,Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei” – o carte care a stârnit în inimile multora un ataşament imbatabil, datorită modului în care este scrisă. Însă din păcate, unora le este foarte greu să se desprindă de vechile şi împovărătoarele patimi. Ce sfat aveţi la final pentru tinerii, încă prinşi în această luptă teribilă, covârşitoare? Credinţa poate fi definită în această situaţie ca fiind un medicament pentru vindecarea sufletului bolnav? 

 

- Să se arunce în brațele lui Hristos, căutându-L mai întâi în singurul loc unde poate fi găsit: în Biserică.

 

 

Preluat de la georgianatofoleanu.blogspot.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.