Cum să ne iubim unii pe alţii?!

Ieri seară la denie, pr. D. ne face desfrânate pe toate cele care nu am cumpărat cele mai scumpe candele.
-V-am spus duminică din care să luaţi. Dar sunteţi necredincioase! Nemilostivirea vi se va socoti ca desfrânare!
Voi cumpăra astăzi, înainte de sf.maslu, ca să-i întorc insulta în ascultare. Nu mi-e greu, oricum aş fi dat de pomană pentru tata. Dar ieri, fiind chiar în faţa altarului, vocea de ură şi judecată aprigă a preotului, o voce ca de blestem, îmi stârneşte sentimente nepotrivite locului în care mă aflu. Şi fusese o denie atât de frumoasă, cu o sfântă Evanghelie citită cu patos, care mi-a înălţat sufletul până la Crucea Răstignirii, spre care priveam.
Nu am în suflet nici un sentiment al conflictului, nici revoltă faţă de pătimaşa judecare, doar o mare uimire. Cum poate un preot cu atâta har al vocii şi rostirii cuvintelor dumnezeieşti, să-şi scindeze sufletul într-atât, încât alături de uriaşa lumină hristică să încapă un asemenea întuneric? Pur şi simplu i-a alungat pe săraci din biserica sa. Ce-ar fi, mă gândesc, să vând tot ce am şi să cumpăr pentru „desfrânatele” sărace ale parohiei candeluţele galbene pentru care ne strică inima părintele D, în săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului?!
Iar am rămas fără biserică, gândesc cu tristeţe. Adică fără bucurie. Dar nu vreau să mă mai las alungată de aici, pentru o judecată nedreaptă. Mi s-a mai întâmplat. Adusesem, cu un timp în urmă, un cărucior cu ajutoare pentru părintele Horia din Ardeal. Devenise preot slujitor într-o biserică goală, într-un sat unde şi românii ajunseseră să vorbească limba maghiară şi să meargă la biserica protestantă. Părintele Horia a lăsat un serviciu bine plătit în armată, ca să-şi închine viaţa slujirii lui Hristos, în sfântul altar. Dorinţa lui era atât de arzătoare, încât n-a aşteptat un post mai bun, acceptând mucenicia unei asemenea slujiri. Doamna preoteasă, absolventă a două facultăţi, a fost refuzată să lucreze la primărie, căci nu ştia limba maghiară. Ştia însă cântarea psaltică şi a devenit strana acelei biserici, unde doar îngerii şi încă patru locuitori veneau la sfânta Liturghie. Povestea lor ne-a spus-o părintele nostru diacon, care fusese coleg la facultatea de teologie cu minunatul părinte Horia, tată acum a doi copii. Cât de mare putea fi sărăcia lor? Nu aveau obiecte de cult pentru sfântul altar şi nici cărţi. Cel mai grav era că nu aveau rugători…
Toată biserica noastră s-a hotărât să-i ajute. Când am adus pachetul meu, eram îmbrăcată în pantaloni, căci în fustă mi-ar fi fost greu să car şi nu aveam decât una, pentru slujba de duminică. Văzându-mă astfel, părintele D, peste care am dat în acea dimineaţă, m-a măsurat de sus până jos ca pe un gunoi (îndrăzneşti să vii la biserică în pantaloni?), iar milostenia pe care am făcut-o a devenit pricină de deznădejde. Am depăşit-o însă prin rugăciunile părintelui Horia, al cărui har l-am simţit consolându-mi viaţa, un an întreg. Dar în această biserică atât de iubită, atât de a mea, n-am mai intrat multă vreme.
De ce mi se întâmplă aşa?! Şi nu numai mie… De ce bucuria pe care o primim în sfintele slujbe ne este sfâşiată prin „cuvinte de învăţătură” nemăsurat de aspre, menite parcă să ne convingă că niciunul dintre noi nu merită iubirea, nici binecuvântarea preoţească.
Atunci cum, părinte drag, cum vom reuşi să ne iubim unii pe alţii?!

Elena Frandeș