LOADING

Type to search

Cuvântul care iubește

Ortodoxie si traire

Cuvântul care iubește

Share

Pe 13 ianuarie am participat la Sfânta Liturghie (la Biserica Sfântul Ilie Gorgani). Doar că această Liturghie a fost și mai specială deoarece, pe lângă minunatul cvartet întruchipat de părinții Gordon, Tudose, Crețu și Băbuș, s‑a inserat surprinzător și foarte armonios domnul Theodor Paleologu. Am participat cu mult interes și dăruire la cursurile domniei sale din cadrul Casei Paleologu, dar trebuie să recunosc că, deși este un om cu o gândire profund creștină în esență, nu mi l‑am imaginat niciodată ținând o predică. Dar ce predică! O predică ce m‑a pus pe gânduri, deoarece un mesaj clar a fost acela că împărăția cerurilor vine, este în mișcare spre noi. Și atunci îmi pun întrebarea: Cum ne pregătim noi pentru aceasta în afara Sfintei Liturghii? Ce experiență creștină trăim în paralel cu slujba? Spre mângâierea mea, cred că am găsit un model de trăire întru Hristos, trăire lăuntrică ce împacă atât de bine viața de zi cu zi din afara căldurii bisericii.

 

Cartea care mi‑a deschis ochii sufletului și minții este Creștinismul bizantin al lui Olivier Clément. Acolo am găsit alinarea. Citind‑o, am format o sinteză personală între învățăturile lui Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Nicolae Cabasila.

Simeon Noul Teolog (949‑1022) a scris rugăciuni de pregătire personală pentru împărtășanie, rugăciuni încă folosite. „Că Tu ai zis, Stăpânul meu, tot cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu întru Mine rămâne și Eu întru dânsul”. Prin Sfânta Împărtășanie Îl purtăm pe Mântuitor cu noi, oriunde am fi. Dar nu ajunge, nu este destul. Veșmântul sufletesc hristic pe care îl purtăm trebuie reînnoit, curățat zilnic. Trebuie purtat un viu dialog cu El, unul intim. Asta face și Simeon. Fiecare are parte de propria lui experiență, de propria taină a dialogului, fiecăruia din noi ni Se relevă altfel. Rugăciunea este canalul înnoirii, prin rugăciune Îl ținem în noi, în fiecare clipă. În intimitatea dialogului, a rugăciunii personale de o detașare completă față de orice imagine și gând, atunci Îl primim. Fiecare Îl primește pe Mântuitor acasă, în timpul văpăii rugăciunii. Devenind intimi cu această tainică zidire a propriului suflet, devenim și independenți. Eu unul mă simt sigur pe mine, am încredere în El, și prin intimitatea rugăciunii de zi cu
zi, primindu‑L, Îl descopăr în fiecare zi, din ce în ce mai puternic, Îl regăsesc peste tot unde merg, în tot ce fac. Se formează o prietenie.

Făcând un salt în timp, ajung la Grigorie Palama (1296‑1359). Iată ce spune Olivier Clément, într‑un pasaj referitor la Palama: „Revelația desființează și recreează mintea, care devine capabilă să gândească nu plenitudinea, ci în plenitudine”. Acest pasaj se leagă foarte armonios de ceea ce spuneam mai sus. „Revelația”, adică descoperirea de unul singur, în intimitatea rugăciunii, a lui Hristos și primirea Lui, este eliberatoare. „Revelația” singură este cea care ne permite să găsim Adevărul, să‑l vizualizăm, în plenitudinea lui. Nu mai suntem forțați să rumegăm aceleași concepte uzate, ci accedem într‑o eternitate salvatoare, eternitatea lui Dumnezeu. La Grigorie Palama, dialogul cu Hristos, cu Dumnezeirea, se exprimă altfel, prin nimic mai mult sau mai puțin decât trăire, exaltare, sentiment. „Dumnezeu, dintr‑un preaplin de bunătate față de noi, fiind transcendent tuturor lucrurilor, de neînțeles și
de negrăit, consimte să devină împărtășabil… și văzut în chip nevăzut” (J. Meyendorff, Défense des saints hésychastes, 1959). Cum devine El „împărtășabil”? Prin energia emanată datorită tocmai tainei Sfintei Treimi, cheia creștinismului. Prin lumina‑energie, lucrare a Duhului Sfânt, prin care Fiul S‑a născut, lumină‑energie ce, odată pogorâtă cu Fiul („Lumină din Lumină”), a rămas întru noi. Aceasta este o formă maximă a împlinirii și trăirii spirituale, așa cum într‑o zi de iarnă simți cum razele soarelui te pătrund cu totul și încălzesc, așa și lumina‑energie, atât de dogorâtoare, încălzește sufletul. Ea se simte, își face apariția în timpul rugăciunii și chiar în cotidian, în orice act milostiv, orice act ziditor de credință. Ea ne „arde” din ce în ce mai tare cu cât trăim mai mult întru Hristos, cu cât încercăm mai mult o emulare spiritual‑comportamentală.

Nicolae Cabasila (1322‑1392) este atât de valoros deoarece elaborează o spiritualitate pentru laici, el făcând parte din înalta administrație bizantină. El scrie pentru cei „care îndeplinesc funcții publice” și „care trăiesc în cetate, în mijlocul tumultului”, iar spiritualitatea propusă de el „nu necesită nici efort, nici suferință […], nu împiedică cu nimic exercitarea unei arte sau a unei profesii”. Elementul pe care l‑am preluat de la Cabasila este iubirea. Propune o „meditație”, care oriunde, oricând, poate „să‑l zdruncine pe omul angajat în lume: meditația asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru noi” (Creștinismul bizantin). Nicolae Cabasila numește această iubire manikos eros („iubire nebună”) sau philtron (aici inversează sensul cu care îl folosește Sfântul Ioan Gură de Aur, devenind nu iubirea datorată de om lui Dumnezeu, ci iubirea infinită a Lui pentru noi). Iubirea trebuie să fie cea care să ne înconjoare zi de zi, în orice acțiune, iubirea primită trebuie întoarsă îndoit, răsplata fiind întreită și tot așa. Omul, „minunându‑se
de belșugul de milostivire dumnezeiască”, „își aprinde inima la focul dragostei dumnezeiești” și începe să trăiască în „dragoste, care este scopul oricăror fapte bune și rezumatul oricărei virtuți” (Despre viața în Hristos). Vedem ce importantă este iubirea, dragostea pentru Hristos, mai ales că din aceasta ea se răsfrânge ulterior în toți și în toate. „Să‑L chemăm în toată vremea, pe El, obiectul meditației noastre, astfel ca duhul nostru să fie mereu absorbit în El și atenția noastră să se concentreze în fiecare zi asupra Lui”; „Pentru a‑L chema, nu este nevoie nici de vreo pregătire extraordinară pentru rugăciune, nici de un loc special […], căci nu este absent de nicăieri; este cu neputință să nu fie în noi, căci Se alipește de cei care‑L caută mai intim decât propria lor inimă”.

Un simplu gând în troleibuz, la magazin sau altundeva e de ajuns pentru emoționare, pentru răsfrângerea iubirii Lui asupra noastră. Nu e nevoie decât de un gând sau o scurtă rugăciune pentru a avea o zi mai bună, să primim o alinare, curaj și încredere.

Toma BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *