De ce-a căzut pe jos Dostoievski?

  Există o relatare a soţiei marelui scriitor rus Dostoievski, în care se spune că văzând acesta un tablou religios apusean cu Iisus cel crucificat, i s-a întâmplat să intre într-o profundă stare de epilepsie, căzând pe jos şi pierzându-şi cunoştinţa preţ de câteva minute. Tabloul aparţinea lui Hans Holbein, un pictor de altfel celebru în occident şi recunoscut ca un mare iconar al vestului. După acest episod, cu nuanţe destul de tragice, Dostoievski atrăgea atenţia asupra pericolului eminent al degenerării credinţei prin prisma unor aşa zise icoane, care nu fac nimic altceva decât să umbrească misterul Întrupării şi să umanizeze până la smintire un Hristos desprins total de Înviere.

  Revăzând acest Christ al lui Holbein, mi-am adus aminte cum pictorul Sorin Dumitrescu spunea odată, în mod cu totul categoric, că  misterul şi realismul credinţei noastră începe şi se calibrează după icoane. Luând partea de apărare icoanelor ortodoxe, pe care le socotea ca aparţinând de fapt însăşi Bisericii Universale de dinaintea schismei de la 1054, acesta sublinia că dolorismul apusean pune accent, uneori chiar în exces, doar pe aspectele funebre în descrierea patimilor Mântuitorului.

  Să luăm un exemplu al acestor tablouri cu tematică religioasă şi să ne oprim asupra celui al coborârii Domnului de pe cruce. In Apus o astfel de icoană pare înadins tensionată. Cei ce săvârşesc acest act sunt mai degrabă un grup de presiune, în care personaj principal este Iosif din Arimateea şi care oferă ochiului un spectacol clandestin al smulgerii de pe cruce al „Nazarineanului controversat”. Cei ce-l coboară de pe cruce par a se grăbi să-l ascundă cât mai repede. O energie nervoasă şi un patos visceral  străbat cu incandescenţă această imagine. O construcţie spectaculară din lumini şi umbre. Trupul Domnului Hristos este sfârşit de orice lumină şi perspectivă a învierii.  Tendoane superâncordate, morfologii sângerii, totul pare a descrie un act de anvergura unei răpiri. De aici şi degenerarea credinţei în occident şi modul în care lumea trăieşte în haosul olfactiv al noului iconoclasm numit televiziune.

 

 Să ne uităm puţin şi spre Icoana Punerii în Mormânt din răsărit. Blândă, caldă şi cu funcţii liturgice extrem de precise. I se mai spune Antimis, e aşezată pe Masa Sfântă şi pe deschiderea ei se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Această Icoană este extrem de dinamică,  Ce mai face concret această icoană? În Vinerea Mare, preoţii ies cu Epitaful pe umeri zicând: „Iosif cel cu bun chip coborându-te de pe cruce în mormânt nou te-au pus” Apoi Epitaful este aşezat pe mormântul din naos. Pantocratorul este practic perpendicular pe Epitaf. Pe epitaf e apoi pusă Evanghelia şi Cruce.

Această mişcare a preoţilor reprezintă coborârea de pe Cruce a Mântuitorului. Hristos în acest moment este omniprezent în întregul univers. În patru puncte cardinale sau în patru toposuri. Textul liturgic spune clar acest lucru: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins” Cel de necuprins a încăput într-un mormânt, într-un spaţiu mărginit.  Exact ca în Icoana Maicii Domnului cu pruncul în braţe, locul unde Ziditorul stă în braţele zidirii. Şi de aici declanşarea stupefacţiei şi a întrebărilor despre modul în care a încăput Arhetipul în braţele tipului. Este o împlinire a misterului Întrupării, Cele de necuprins întră într-un mormânt limitat. Smerenie absolută şi iubire de oameni împlinită.

 

 

 

   Aşadar epitaful validează eclesiologia. Existenţa Bisericii are aşadar la bază Răstignirea, iar jertfa este subiectul Antimisului. Crucificarea nu este nimic altceva decât vestea naşterii Bisericii, iar „Coborârea din Mormânt”, Antimisul, este piesa care validează însăşi edificiul bisericii.

Şi, ar mai fi de subliniat un amănunt al acestei icoane pline de smerenie şi născătoare de credinţă. Din punct de vedere morfologic în această icoană capul Domnului este mic. La fel şi mâinile, contrastează răzbit cu forma plină a pectoralilor. Deci, pentru iconar, nu „chipul” este tema principală a imaginii. Chipul Domnului este micşorat intenţionat în raport cu corpul spre a se sugera ideea chenozei sale absolute. Adică a smereniei prin care aduce mântuirea lumii. În concluzie, în faţa unei astfel de Icoane, marele Dostoievski ar fi rostit numaidecât: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

 

 Puteam să trăim şi fără acest cer de început de primăvară. Ca nişte pustnici care renunţă la toate de dragul Împărăţiei Cerurilor. Dar ar fi fost cumplit. Ar fi fost un chin. Ne-am fi adus aminte de toate amăgirile lumii, de toată tăcerea celor plecaţi dintre noi, de toată viclenia şi urgia acestui pămînt. Într-o peştere rece, undeva în Munţii Carpaţi, ne-am fi îmbolnăvit cu pustie cu tot şi cu speranţele calde de cer.

   Dar nu a fost să fie aşa. Încă şi încă o dată, am rămas în lume spre a vedea acest cer sublim al începutului de martie. Albastru şi profund, simplu şi fără echivoc, cald şi aprins, veste de pace, veste de inimă bună, veste de Dumnezeu.

   Astfel că e din nou 1 Martie, ziua în care simt toate slăbiciunile pământului devenind îngeri miloşi.            

O văd pe Maica Domnului adunând flori de speranţă din grădina cu maci a iluziilor noastre, şi grijulie, aşa cum e dânsa mereu, punând florile la păstrare în iatacul său cel alb din Impărăţiei Cerurilor. Aşa, pentru orice eventualitate, mai ales că odată şi odată noi înşine vom bate la uşa casei sale, având în mână busuiocul cel lin al cerului.

Bine ai venit Primăvară!

 

PUBLICAREA

ACATISTULUI SFINTELOR FEMEI IUBITOARE DE DUMNEZEU 

Pentru că, doar femeile, desprinse de orgoliu şi de mândrie, pot iubi într-un mod unic, total, responsabil şi până la capăt. Să medităm prin acest acatist la scopul dintotdeauna al creaţiei şi să ne rugăm cu gândul că, bărbaţi sau femei fiind, avem fiecare un mare deziderat, acela de a reface societatea creştină autentică şi de a promova în primul rând valorile Împărăţiei Cerurilor.  

Într-un veac din ce în ce mai controversat în care mişcările feministe au supralicitat rolul femeii în istorie, ajungând până la promovarea tipologiei „doamnelor de fier”, într-o perioadă în care, privită din alt unghi de vedere, femeia nu este considerată decât un „bun necesar” al bărbaţilor, eventual o păpuşă de lux sau o carne de tun, Biserica Ortodoxă vine şi atrage atenţia asupra a două drepturi fundamentale în viaţa urmaşelor Evei, acela de a fi mame şi acela de a fi sfinte.

 

 

 

Cătălin Dumitrean