LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

De la flerul femeilor mironosiţe la tăcerea Maicii Domnului

Share
 Nu l-am văzut pe Hristos înviind, dar l-am văzut înviat. Nu l-am văzut pe Hristos murind, dar i-am simţit trupul cald în palma mea neputincioasă şi de atunci ştiu că jertfa Sa a fost singura minune a lumii. Nu i-am cerut niciodată nimic, şi poate că o să vă miraţi de lucrul acesta, dar aceasta este realitatea. L-am avut pe El şi asta mi-a fost de ajuns.
În această dimineaţă chiar am simţit că aş fi putut să mă nasc cu două mii de ani mai înainte şi să am şansa de a intra în sâmbăta cea mare doar pentru o clipă în mormântul din Ierusalim. Să simt briza cea rece a pietrelor care-şi caută mortul şi nu găsesc decât un giulgiu lepădat de trup. Să ies afară din peşteră şi să mă întâlnesc cu acele mironosiţe care în extazul lor nu au puterea să facă diferenţa între un grădinar şi un Dumnezeu. Să le văd ochii curaţi de femei care nu mai pot nici plânge, mai ales că Cel pe care l-au văzut le-a poruncit blând: Bucuraţi-vă!
  Am considerat întotdeauna teologia o stare de uimire. O perplexitate a firii, care cu cât se explicitează, cu atât pare să-şi piardă din conţinut. Asemenea dragostei care e vulgarizată în mod paradoxal când tăcere o nu mai stăpâneşte pe faţa şi adâncurile sale. Mironosiţele venind la mormânt tăceau îngândurate, de parcă se pregăteau să meargă la întâlnire cu iubitul lor. Erau triste şi frumoase. Părăsite de speranţă, dar pline de demnitate şi dornice să-şi ducă crucea până la capăt. Se gândeau că trebuie doar să găsească un bărbat care să le prăvale piatra de pe mormânt.
   Femeile sunt întotdeauna mai adânci şi mai sublime în neputinţă. În umilinţa lor ele atrag energiile pozitive ale bărbaţilor şi poate că de aceea istoria devine un loc al păcii doar atunci când femeile îşi acceptă cu resemnare locul de smerenie. Mai ales şi mai ales atunci când în ciuda superiorităţii lor raţionale ele reuşesc să-şi stăpânească impulsurile şi să devină asemenea Maicii Domnului. Adică, un munte de calm, de tăcere şi de splendoare. E evident că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost o femeie foarte deşteaptă şi plină de calităţi. Dar măreţia ei stă tocmai în înfrânarea cu care nu îşi pune  „în lume fiind” aceşti talanţi în lucrare. Maica Domnului e însăşi un paradox evanghelic. 
În viaţa sa pământească nu s-a lăudat niciodată cu nimic, nu s-a semeţit, nu s-a contrazis cu nimeni, nu şi-a dat cu părerea şi de aceea nu s-a tulburat de nici o stare de fapt. A lăsat pe alţii să îşi pună în lucrare virtuţile, chiar şi atunci când poate că lucrurile mergeau mai puţin bine în primele comunităţi creştine şi cred că de aceea ea devine prototipul smerenie absolute. Un chip pe care multe din urmaşele Evei se străduiesc fie să îl fardeze cu o presupusă implicare a Fecioarei Maria în treburile comunitare, fie negându-i orice virtute şi stare de graţie. Un amestec de pietism şi de ateism care alterază practic adevăratul chip al celei ce prin tăcere, smerenie şi lipsă de judecată a „câştigat cel înalte”.   Iar dacă Maica Domnului ar fi făcut caz de personalitatea sa, ea ar fi fost fără îndoială prima conducătoare a bisericii creştine. Dar nu, ea a lăsat pe apostoli să facă ceea ce numai ei puteau şi trebuia să facă, adică să vorbească despre Hristos, să scrie, să conducă şi să organizeze casa lui Dumnezeu.
 
 La rândul lor femeile mironosiţe par un adânc de umilinţă şi de iubire. Nu degeaba ele sunt primele fiinţe care pot şi ştiu să zâmbească la porunca Domnului. Aduse la mormânt de valul dăruirii de sine, uitând parcă cu naivitate cât de mult erau urâţi „prietenii Răstignitului”, mironosiţele femei au marea şansă de a primi răsplata curajului lor prin vederea Domnului cel înviat. Nu au avut întrebări, nu au avut iluzii şi nu şi-au dorit mai mult decât li se cuvenea. Curaţenia lor morală le determinaseră să fie realiste. Să-şi asume pierderea şi regăsirea Domnului. Să nu vocifereze, să nu se tânguiască de păcatele trecutului şi să se înşurubeze într-o dispoziţie de iubire senină.
         În contrast, apostolii se încuiaseră într-o casă şi supuşi de robia vrăjmaşului plăsmuiau scenarii care mai de care mai pline de dramatism. Când diavolul stăpâneşte peste vreo minte orice realitate se deformează şi îşi pierde măsura. În omul supus sugestiilor necurate planurile existenţiale se dilată. E de ajuns să avem un singur duşman, că diabolicul imagistic pune stăpânire peste noi. Îl vedem pe acel adversar mereu în spatele nostru, clipă de clipă formulând planuri pentru discreditarea noastră, înconjurat de alţi ciraci şi plin de venin. Vrăjmaşul acesta plăsmuit mai mult de gândurile ce ne stăpânesc nu mai are nimic din ce ar putea fi pozitiv şi uman. E un amestec de grozăvie, de diabolic, de mânie, de ură, de sete distructivă. Şi aşa îi percepem în marea majoritate pe toţi cei ce ne-au obstrucţionat existenţa fie şi numai cu un cuvânt. De aici şi până la ură nu mai e nici o jumătate de pas. Iar iadul este cu siguranţă în însuşi sufletul celui care simte aşa ceva.
    Ca bărbat nu ştiu ce aş fi făcut acum două mii de ani. Ar fi putut să-mi fie şi mie frică, dar aş fi putut să fiu poate convins că merită să rabzi şi să mori pentru acel Om. Acum, după atâta amar de vreme, îmi este desigur foarte simplu să vorbesc şi să-mi doresc a fi fost martor la evenimentele de atunci. Dar, iată-mă părtaş la învierea de acum. Văzându-l pe Domnul înviat în fiecare clipă a vieţii. Întâlnindu-mă cu El în biserică, pe stradă, prin ţară sau în ochii aproapelui meu. Şi poate, tocmai de aceea am bucuria de a înţelege mai bine cuvintele unui mare teolog care spunea. „Credinţa nu e analitică, nu se intemeiază pe argumente rationale si nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există. Desigur, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu intrebari indoieli, sovairi, poticniri, dar ea, in sine, există, căci radacinile ei sunt ancorate in profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire. Dacă o ai si n-o trăiesti, ai trait degeaba…”
Să ne bucurăm! Să nu trăim degeaba! Să iubim pe toţi cei pe care-I mai putem iubi câtă vreme mai avem o zi de viaţă. Astăzi fiind ziua învierii noatre!
Tuturor pace şi lumină lină!
 
HRISTOS A ÎNVIAT!
 

Priviţi spre cerul dimineţii de înviere… E întotdeauna zvântat. Un amestec de nori şi de albastru blând. Sub acest cer stăm noi şi ne gândim la ceea ce a fost în acea veche dimineaţă când mirarea a stăpânit Ierusalimul.

De o viaţă întreagă nu mai încetăm să ne mirăm şi să ne întrebăm la rândul nostru: De ce a trebuit să fie atunci aşa? Ca Fiul lui Dumnezeu să simtă moartea noastră şi apoi să-şi reverse peste noi splendoarea dumnezeirii Sale? Nu înţelegem însă pe deplin. E greu… Aşa cum nici nouă nu ne înţelegem limitele şi suferinţele…

De o viaţă întreagă suferim. Avem atât de puţine momente de bucurie că părem resemnaţi unei condamnări foarte dure aici pe pământ. Ne sunt luate bucuriile pământeşti, simţămintele şi tot ceea ce iubim. Ni se pun limite şi atunci când suferind, credem că o facem în numele lui Dumnezeu, vin către noi „sfinţii” cu degetul mustrător ca să ne spună că nu este bine,că nu ne vom mântui, că trebuie să facem mai multe sacrificii, adică să ne ucidem morbid dreptul la fericire.

Ei bine, cred că această viaţă o înţeleg din ce în e mai greu. Nu îi aparţin şi nu îmi apraţine. În esenţă omul trebuie să fie ceva mult mai mult decât o legumă uscată, decât o vină neîncetată şi  un şir de lacrimi infinite.

Şi totuşi ceva mă linişteşte, îmi dă mângâiere şi îmi spune blând: Mai aşteaptă!

E cerul cel zvântat al acestei incredibile dimineţi de Paşte! o dimineaţă pe care o aştept mereu…

Adevărat a Înviat!

 

 
 

 Catalin Dumitrean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *