De la „Porunci” la „Fericiri”

                    Au trecut multe secole de la scrierea Poruncilor până la rostirea Fericirilor. Şi totuşi, poruncii îi trebuie  doar o clipă pentru a deveni fericire, privind trăirea înduhovnicită a creştinului.

                    Omenirea, a cărei grijă primordială este găsirea lui Dumnezeu, a primit, ca ajutor în căutarea Lui, Poruncile dumnezeieşti, iar ca răsplată a ostenelilor sale i s-au dat Fericirile hristice, care îi arată calea spre Împărăţia cerurilor. Înainte de a se da poporului ales cele zece Porunci, pe muntele Sinai, la trei luni după ieşirea fiilor lui Israel din robia egiptenilor, s-a dat lui Adam, în grădina Edenului, doar o poruncă. Porunca edenică a fost dată pe când el încă nu era sub povara păcatului şi a morţii, când Harul Duhului Sfânt îi lumina faţa şi îi sfinţea viaţa. Dar călcarea poruncii, prin ispitirea diavolului, i-a mutat pe Adam şi pe Eva din Raiul Edenului în „Valea plângerii şi a blestemului”. Fuga omului de la faţa lui Dumnezeu a fost pedepsită de tunetul întrebării dumnezeieşti: „Unde eşti, Adame?”. Întrebarea adeverea rătăcirea lui, căci Adam era „ mort şi pierdut” pentru Tatăl Cel ceresc. Această rătăcire, urmată de căutarea şi aşteptarea lui Adam a fost, poate, „sămânţa” din care a crescut tainic parabola fiului rătăcitor (Lc.cap.15). Înjunghierea viţelului îngrăşat, ca semn de bucurie pentru întoarcerea acasă a fiului ce şi-a „venit în sine”, ne poate duce cu gândul la Jertfa Mielului-Hristos pe Crucea Golgotei, ca promisiune făcută de Dumnezeu-Tatăl pentru izbăvirea omului din veşnicia morţii. E drept, masa bucuriei a urmat întoarcerii fiului, pe când Jertfa Domnului Iisus deschide calea spre bucuria cinei în împărăţia cerurilor. Dacă am cutezat a merge prea departe cu asemănarea, cer iertare cititorilor şi Celui Care ne îndeamnă şi pe noi să iertăm, acoperiţi fiind de mila şi îndurarea Lui.

                    Între rostirea celei dintâi Porunci şi a celor zece, Dreptul Dumnezeu a adus peste oameni şi peste pământul locuit de ei, potopul de apă. Acea apă a spălat şi „curăţat” lumea de mulţimea păcatelor. Baia potopului preînchipuie botezul cu apă, săvârşit, mai târziu, de Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul.

                    Dar şi poprul ales a călcat Poruncile date lui prin Moise. Drept pedeapsă, l-a risipit printre neamuri, făcându-l rob acestora. Doar „ rămăşiţa” a rămas credincioasă lui Dumnezeu.

                    În necazuri, omul urcă cu gândul spre Ceruri. Aşa a urcat corabia lui Noe, cu cei opt membri ai familiei sale, până ce ajuns pe vârful muntelui Ararat. Pedeapsa dată celor păcătoşi, rămaşi în afara corabiei (având şi înţeles de biserică), n-a putut oprit păcătuirea celor scăpaţi cu viaţă, căci despre fericirea lor (şi a urmaşilor) nici nu se putea vorbi încă. Nu sosise „plinirea vremii”. Nu Se întrupase încă Cel Ce trebuia trimis în lume pentru a rosti cele nouă fericiri, urmate şi de  aceasta : „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (In.20,29). Oare câţi dintre cei ce au auzit Fericirile le-au şi putut înţelege? Poate tot la fel de puţini ca şi cei ce au auzit Poruncile. Acestea din urmă au fost scrise pe două table de piatră cu degetul lui Dumnezeu-Tatăl, iar Fericirile au fost grăite de Dumnezeu-Fiul, pentru a rămâne scrise în inimile (nu de piatră) ale ascultătorilor. „Poruncile enunţă cerinţele iubirii faţă de Dumnezeu (primele patru) şi ale iubirii faţă de aproapele (celelalte şase) Cele două table se luminează una pe cealaltă” (Poruncile Dumnezeieşti – Epilog, pg. 45, + Irineu Bistriţeanu). Ele îl ajută pe om să fie drept şi temător de Dumnezeu, să se umanizeze şi să se încreştineze. Cu ele trăim vremelnicia pentru a dobândi fericirea vieţii veşnice. Dacă Poruncile de pe Sinai au fost scrise de două ori, şi explicate poporului Israel de către Moise, Fericirile sunt rostite mereu, atâta vreme cât se va săvârşi Slujba Sfintei Liturghii.

                    „Fericirile cuprind în ele întâi virtuţi ale omului creştin, şi, apoi, vin făgăduinţele răsplătirii”. Orice fiinţă omenească doreşte să fie fericită, dar fericirea şi-o înţelege fiecare în felul său. Domnul Iisus Hristos ne arată, în Fericiri, că putem fi cu adevărat fericiţi numai „eliberându-ne de păcat şi îmbrăcându-ne în mantia luminoasă a virtuţilor morale” (Fericirile – Introducere, pg. 5, + Irineu Bistriţeanu ).

                    Hristos Domnul, în parabola „Tânărul cel bogat”, îi arată acestuia nevoia de a păzi poruncile, dacă vrea să intre în viaţă, dar pentru desăvârşirea lui îi cere să aibă milă de cei săraci, prin asumarea propriei sărăcii, şi urmarea Bunului Învăţător.

                    „Fiind un adevărat rezumat al Evangheliei, Fericirile ne ajută să ne împăcăm cu noi înşine şi să ne sfinţim pentru cerul de mâine, unde suntem destinaţi să trăim alături de Dumnezeu ca fii preaiubiţi ai Săi”  (Idem – Epilog, pg. 52-53, + Irineu Bistriţeanu).

                    E bine să credem că trăirea Fericirilor se ascunde în păzirea Poruncilor. Deci, să nu uităm Poruncile, şi să ţinem minte Fericirile. Dar fiecare om e liber să-şi aleagă calea de urmat.

  Iosif  Badiu