Decalogul unei seri de toamnă

Să fi bun!

Să fi blând cu cei care nu te iubesc!

Să întinzi mâna celor ce niciodată nu ţi-o vor săruta cu recunoştinţă!

Să ierţi pe cei ce te distrug cu judecăţile inimii lor şi cu complotul frustrărilor ce le poartă în cuget.

Să aduci cerul în ochii închişi şi să laşi nemurirea în cei fără de credinţă.

Să nu te împidedici în vorbele de batjocură ale celor care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.

Să nu crezi că ostaşul lui Hristos va avea biruinţă prin sabie, dacă el nu cunoaşte mirosul unei flori de pace.

Să nu te însoţeşti cu cei care au adus iubirea în lacrimi confuze, bisericuţe de praf şi pe uliţi surpate.

Să nu te încrezi în răni care nu se închid, ci numai în leacuri care leagă iubirea ta de iubirea lui Dumnezeu.

Să nu ai părtăşie cu cei împătimiţi şi cu idolii pe care îi duc în propriul trup. Ei mereu vor sfărâma orice citadelă spre a-şi sluji „stăpânul”.
Să laşi pace celor ce vor război.

Să binecuvintezi pe cei ce te vorbesc de rău şi au făcut din tine preţul trădării lor.

Să nu te alături celor care din laşitate se ascund după vorbe mari şi niciodată după fapte mari.

 Să fugi de cei ce nu aprind în ei entuziasmul dragostei de Hristos. Nu le ofensa patimile, moartea le este dragă şi distrugerea prin care trec visători.

Să nu te răzbuni pe cei ce se laudă cu preţul vieţii tale.

Să nu faci din oamenii un mit şi nici un mister, ei sunt mereu ape care trec peste pietrele morţii.

Să nu uiţi că raiul te aşteaptă pe tine, doar pe tine.

 

Şi ca dar, de intrare în Împărăţie mai adu pe cineva la poarta desăvârşirii.

 

Un suflet, un gînd, o speranţă!