LOADING

Type to search

Despre virtuţile dumnezeiescului Înaintemergător

Ortodoxie si traire

Despre virtuţile dumnezeiescului Înaintemergător

Share

Dumnezeul a toate Creatorul a creat o femeie „minune şi taină”- pe Maica Domnului, care prin virtuţile ei s-a ridicat mai presus decât tot neamul îngeresc şi omenesc, făcându-o Maică a Fiului Său. Tot El a ridicat şi un bărbat cu totul desăvârşit şi sfânt, „cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” (Matei 11, 11) pe Sfântul Ioan Botezătorul, care alături de Sfânta Născătoare de Dumnezeu, se roagă şi mijloceşte pentru omenire înaintea tronului Împăratului Hristos.
Zămislirea lui s-a făcut prin minune în vremea unei arătări dumnezeieşti, din părinţi drepţi şi sfinţi, preotul şi proorocul Zaharia şi sfânta proorociţă Elisabeta. Aceştia depăşiseră vârsta de optzeci de ani, şi în mod natural nu mai puteau zămisli. Era rudă după trup cu Maica Domnului, ca atare cu Mântuitorul Hristos, pe Care L-a recunoscut şi L-a întâmpinat cu săltări de bucurie, pe când se afla încă în pântecele maicii sale, Sfânta Elisabeta. Minune s-a făcut şi la naşterea lui, când după primirea numelui Ioan (cel ales sau darul lui Dumnezeu), s-a dezlegat limba tatălui său. Bucurie, uimire şi nădejde a fost naşterea sa pentru poporul din întregul ţinut muntos al Iudeii. Abia fiind născut, tatăl său preot şi profet al Legii lui Moise, iar mai apoi mucenic, vede într-însul pe Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului. A fost crescut în pustie sub ocrotirea Duhului Sfânt, într-o înfrânare şi curăţie îngerească. Însuşi Duhul Sfânt l-a învăţat tainele vieţii dumnezeieşti, făcându-l model şi măsură virtuţii tuturor pustnicilor din istoria Bisericii creştine.
S-a arătat în lume la vârsta maturităţii, rânduită de lege pentru orice profet, începând să predice în pustiul Iordanului. Predica sa scurtă : „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 3, 2), a avut un efect nemaiîntâlnit, încât zeci de mii de oameni curgeau spre valea Iordanului. Prezenţa sa harismatică şi personalitatea sa duhovnicească, erau atât de puternice încât în admiraţia şi uimirea lor, contemporanii credeau că el este chiar Mesia cel aşteptat.
Niciodată nu a mai fost, afară de Domnul Hristos şi Maica Domnului, şi nici nu va mai fi, o persoană ale cărei gânduri, cuvinte şi fapte să fie într-o armonie atât de perfectă. De aceea, chiar şi duşmanilor legii şi ai adevărului, precum regele Irod sau fariseii, le plăcea să-l asculte. S-a învrednicit să-L boteze pe Hristos – Dumnezeul întrupat, Mântuitorul lumii, iar apoi să sfârşească muceniceşte, tăindu-i-se capul. Misiunea lui de Înaintemergător urma să continue şi după moarte, propovăduind şi celor din iad, venirea lui Hristos în trup. Sfântul Ioan Botezătorul împlineşte în sine toate categoriile sfinţeniei. El este profet şi preot al legii vechi, ca fiu al preotului şi profetului Zaharia. Este cuvios, înaintemergător şi model al tuturor marilor cuvioşi părinţi ai pustiei. Este apostol care predică pe Hristos, arătându-l lumii, şi apropierea împărăţiei lui Dumnezeu. Este mare mucenic, care pătimeşte şi moare muceniceşte pentru mărturisirea Adevărului. De aceea se bucură de o atât de mare cinstire, având trei sărbători (singurul dintre sfinţi) consacrate: Naşterea, pe data de 24 iunie; Tăierea Capului, pe 29 august şi Soborul, pe 7 ianuarie. El este mai presus de toţi sfinţii, stând alături de Maica Domnului lângă tronul lui Hristos şi rugându-se pentru noi creştinii.
Dacă Maica Domnului este plină de toate darurile Duhului, şi sfântul Ioan este împodobit cu toate virtuţile.
1). Cea dintâi mare virtute a Sfântului Ioan este înfrânarea. Din pântecele maicii sale celei cu trupul uscat de post, priveghere şi bătrâneţe, s-a deprins cu înfrânarea. Fiind prunc de sân când a fost dus de aceasta în pustie, a rămas orfan şi a crescut acolo, doar cu acride şi miere sălbatică. Trupul lui nu a simţit niciodată plăcerea gustului pentru mâncări alese, nici nu a fost biruit de lăcomia stomacului. Întărit de harul şi cu puterea lui Dumnezeu, hrănit cu dulceaţa iubirii Lui, sufletul lui nu a cunoscut nimic din dulceaţa amăgitoare a plăcerilor lumii sau din smintelile ei. Ochii lui n-au văzut deşertăciune, ci priveau în uimire şi extaz cartea deschisă a creaţiei lui Dumnezeu; urechile sale nu s-au desfătat decât cu auzul doxologiei păsărilor pustiei. Mintea şi inima lui se îndulceau cu sfânta rugăciune şi contemplaţie, inundate fiind din belşug de harul dumnezeiesc. Acesta doar înviora şi înveselea trupul cel uscat de post, care n-a cunoscut vreodată dulceaţa pătimaşă.
2). Din înfrânarea atotcuprinzătoare şi din belşugul harului, în trupul şi sufletul său de ascet desăvârşit, au răsărit curăţia şi fecioria. Fecioria, virtute specifică lui Dumnezeu şi lumii îngereşti, după sfânta Fecioara Maria, îşi găseşte sălaşul desăvârşit în Sfântul Ioan. Această virtute i-a dat îndrăzneală de serafim, în a se apropia de Dumnezeu, şi putere de arhanghel, în a mustra şi birui răul şi păcatul. Pentru curăţia desăvârşită şi pentru fecioria lui, este înfăţişat în icoane cu aripi de înger. Dacă păcatul este urât mirositor, fecioria are cea mai frumoasă mireasmă. Sfântul Ioan este un crin înmiresmat, care îi umple de bună mireasmă a curăţiei pe toţi cei care îi cer ajutorul în războiul cu patimile trupeşti.
3). A treia mare virtute a sfântului Ioan Botezătorul este smerenia. Aceasta se arată cu limpezime, mai ales din cuvintele sale relatate în Evanghelie. Deşi ar fi fost îndreptăţit, datorită faimei pe care o avea, şi importanţei misiunii sale, să aibă conştiinţa mărimii lui, se mărturiseşte mai mic şi mai slab decât Iisus: „Cel Care vine după mine, este mai puternic decât mine. Lui nu sunt vrednic să-I leg încălţămintea. Şi eu vă botez cu apă spre pocăinţă, El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Iar apoi, una dintre cele mai emoţionante şi răscolitoare fraze din Sfânta Scriptură: „Acela (El, Iisus) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Despre această mărturisire a Sfântului Ioan, părintele Nicolae Steinhardt scrie că „este cea mai nepământeană şi fără pereche, frază”1 şi cea mai greu de asimilat minţii omeneşti. Firesc îi este omului să crească, să sporească, să propăşească, să se afirme, să fie lăudat, apreciat atât în cele materiale şi pământeşti, cât şi în cele spirituale, duhovniceşti. Sfântul Ioan însă contrazice toate legile firii pământeşti prin smerenia sa absolută. Smerenia lui nu este cea a omului păcătos (precum vameşul din templu) ci smerenia pe care părinţii o numesc „smerenia lui Hristos”, sau smerenia sfinţilor: „Smerenia ca parte integrantă a iubirii”, cum zice părintele Rafail Noica, de care doar cei care au o iubire totală de Hristos, sunt capabili. Întru această smerenie de neexprimat în cuvinte se va trăi în veacul viitor. Prin smerenia lui, Sfântul Ioan purta viaţa veşnică în sufletul său.
4). A patra mare virtute a Botezătorului este iubirea, poate mai puţin scoasă în evidenţă de către evanghelii şi tradiţia Bisericii. Lucrarea iubirii dumnezeieşti l-a zămislit şi l-a născut, după legile firii şi totuşi mai presus de ele, ţinând seama de vârsta înaintată a părinţilor săi. El face parte din planul iconomiei lui Dumnezeu, de mântuire a omului prin iubire. De la naştere, sufletul său a fost aprins de iubire dumnezeiască. Iubirea l-a hrănit şi l-a crescut în pustie, iubirea l-a încălzit şi l-a îmbrăcat, iubirea l-a mângâiat şi l-a bucurat; iubirea l-a învăţat tainele Dumnezeului – Iubire.
Când a ieşit la propovăduire, iubirea dumnezeiască pe care o purta în suflet, atrăgea spre el mulţimile. Iubirea sa a schimbat sufletele zecilor de mii de oameni de toate categoriile sociale, care se întorceau la Dumnezeu. Cu un singur cuvânt – „pocăiţi-vă” – izvorât din fiinţa sa aprinsă de iubire dumnezeiască, a întors inima unui popor spre Dumnezeul său, Care din iubire se întrupase, venind pe pământ. Iubirea sa nestinsă i-a dat putinţa mărturisirii adevărului cu preţul vieţii pământeşti şi apoi în temniţele Iadului. Această Iubire fierbinte îl face pururea rugător pentru pământeni.
5). A cincea virtute care le încununează pe toate celelalte, este desăvârşita ascultare de Dumnezeu. Nimic nu face de la sine, totul din ascultare de Dumnezeu, Care l-a şi trimis. Nu vorbeşte nimic şi nu lucrează nimic, decât ceea ce îl învaţă Duhul Sfânt. Acesta îi este „Avva” şi părintele de care ascultă desăvârşit, pe tot parcursul vieţii sale în pustie. De Acesta ascultă şi când iese la propovăduire, ca un „înger” trimis al Tatălui, „glas care strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului”(Isaia). Cu bucurie ascultă de Hristos atunci când la Iordan Îl recunoaşte, botezându-L împotriva voinţei sale. Nicăieri nu se arată mai vădit ca aici „taina ascultării”.
Când îl vede pe Hristos, Ioan îşi simte nimicnicia omenească, (omul fiind creat de Dumnezeu din nimic). Cum să-L boteze el pe Dumnezeu, Care a făcut şi omul şi botezul? El, Ioan, are nevoie de botez, de mântuire, de răscumpărare, deci cum ar putea să-l boteze el pe adevăratul Botezător, Mântuitor şi Răscumpărător?
Şi totuşi o face, „ca să se plinească toată dreptatea”, după cum îi spune Domnul Hristos. Aceasta este marea, adânca şi paradoxala taină a ascultării. Numai prin ea poate omul ajunge la îndumnezeire, la desăvârşire. În ascultare şi dependenţă iubitoare de Dumnezeu, mulţi sfinţi au făcut minuni mai mari decât Hristos, după cum Însuşi a spus în Evanghelie. Ascultarea din iubire este părtăşie, participare la viaţa dumnezeiască, este îndumnezeirea. Prin desăvârşita ascultare omul poate ajunge „dumnezeu după dar” şi în toate asemeni lui Hristos. Ascultarea este „o mişcare a dragostei”, zice cuviosul Sofronie Saharov. Domnul face ascultare faţă de Tatăl până la moarte pe cruce, din iubire faţă de El şi faţă de neamul omenesc.
Ascultarea este începutul mântuirii şi sfârşitul ei, este desăvârşirea. La început, ascultare informativă, exterioară, iar apoi, lăuntrică fiinţială, gândirea, simţămintele şi voinţa acordându-se tot mai mult, până la unirea deplină, cu gândurile, simţirile şi voinţa lui Dumnezeu. Unindu-şi desăvârşit cele trei părţi ale sufletului cu Dumnezeu, Sfântul Ioan a fost chiar şi în iad propovăduitor şi Înaintemergător al lui Hristos.
Iar acum, în cer, se roagă, neîncetat pentru noi. Nenumăratele sale mijlociri la Hristos, în cursul istoriei bimilenare a Bisericii creştine, ne îndreptăţesc să credem că, prin virtuţile sale, ne este un model, iar prin rugăciunile sale pentru întărirea slăbiciunilor noastre ne este ajutător pe lângă mijlocirile sale alături de Maica Domnului şi ceilalţi sfinţi, ne este înaintemergător în împărăţia cerească spre care ne îndeamnă şi ne cheamă mereu.

 

Arhim. ANDREI COROIAN

1 Comment

  1. Iodan 7 ianuarie 2019

    Am fost în Țara Sfântâ în luna aprilie, când acele acride cu care se hrănea Sf.Ioan, erau crude și semănau cu zarzărele noastre tot crude. Local, ele se numesc LOCUSTE, care greșit s-a tradus a fi LĂCUSTE, și se tot continuă a citi așa la Sf. Evanghelii. N-am citit undeva să fi existat vreodată Sfinți insectivori…

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *