„Despre mintea lui Hristos”

– Ce ar trebui să fie propriu unui creştin autentic?
-Să poarte „mintea lui Hristos”, după cum însuşi Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă acest lucru pe toţi.

– Nu este însă o utopie acest deziderat?
– Ba da, dar numai în condiţiile în care ne idolatrizăm propria minte. Omul creştin gândeşte prin filtrul „minţii lui Hristos”.

– Putem fi mai expliciţi?
– Desigur. De pildă, dacă eu sunt în mijlocul unor slăbiciuni sau a unor neputinţe, mă gândesc că Hristos acum mă vede şi are să mă ierte. Mai ales dacă eu voi aduce în faţa Sa o stare de pocăinţă. De aici tragem concluzia firească că a fi creştin înseamnă a iubi şi a ierta pe toţi. După cum procedează şi Domnul nostru. Deci, fără a fi de acord cu păcatul, trebuie să nu ne uităm cu silă la păcătos. Să-i respingem păcătoşenia, dar nu şi persoana. Pentru că păcătoşenia este o stare, iar perosoana un „dar” divin. Dumnezeu nu îl urăşte pe om, ci starea de decădere morală în care a ajuns. Dar pe om niciodată.

-Pocăinţa adevărată este o „baie de lacrimi”? Câte zile trebuie să dureze?
– Nicio zi! Poţi să te pocăieşti într-un minut pentru păcatele tale. Totul ţine de intensitatea căinţei, nu de longevitatea ei. Hristos avea repulsie faţă de fariseii care-şi dădeau cu smoală pe faţă şi „se smereau” doar la înfăţişare. Însă, cu prima ocazie, când „erau călcaţi pe picior”, reacţionau, deveneau vipere veninoase. Deci, se vede bine treaba că de multe ori noi ne schimbăm doar la înfăţişare şi nu la suflet. Este grav. Dacă ai hotărâre, părăseşti păcatul într-un singur minut. Şi Hristos, în iubirea sa „nebună” şi „credulă” pentru oameni, te primeşte direct în rai. Nu se mai uită nici în trecut, nu aşteaptă nici viitorul tău. Noi, oamenii, ne uităm prea mult în trecut şi punem condiţia viitorului pentru a ierta. Iertarea este pe loc sau nu e niciodată.

Catalin Dumitrean