Din Athos, spre Cer

Muntele Athos, locul marilor ne­voinţe, cetatea rugăciunilor neadormite, continuatorul tradiţiei bizantine şi înalta şcoală a pocăinţei rămâne un loc negrăit către care privim cu smerenia cuvenită.

i au căutat drumul care duce către acest spaţiu monahal despre care se vorbeşte în prezent, cum se vorbea şi în urmă cu sute de ani, în cele mai frumoase cuvinte.
Românii s‑au aşezat în marile mânăstiri, nu doar la Kutlumuş, căutându‑şi mântuirea în smerenie. Nu erau preocupaţi de funcţii şi privilegii, nu căutau întâietate, nu agoniseau nimic. Dimpotrivă, dăruiau tot ce primeau mânăstirii lor, înveşnicindu‑şi numele şi comorile dincolo de locul acesta trecător. Aşa am stat noi la Athos, neîngrijindu‑ne să avem propria mânăstire, ori mai multe, cum s‑ar fi cuvenit. Influenţa Athosului a fost con­siderată, în istoria Bisericii Orto­doxe Române, benefică. Cuviosul Nicodim de la Tismana şi Paisie de la Neamţ s‑au nevoit un timp în „Grădina Maicii Domnului” şi au adus cu ei un duh de rugăciune şi slujire înaltă. Asemenea lor au fost mulţi monahi sporiţi duhovniceşte. Adevărate „icoane sme­rite ale Sfinte Ortodoxii”.
La începutul secolului 20, în Muntele Athos se aflau aproximativ 100 de chilii ale călugărilor români, unele cu adevărate obşti de câte 10‑15 vieţuitori.
În timpul regimului comunist numărul lor s‑a împuţinat vizibil. Bătrânii nu mai ­aveau ucenici, iar cele mai importante chilii s‑au pierdut. Călugării români din Athos au cerut celor din ţară ajutor. Se spune că o delegaţie a lor s‑a dus special la Atena, în timpul unei vizite oficiale de stat, cerându‑i preşedintelui român să aprobe venirea unor călugări tineri: „Suntem toţi bătrâni şi nu mai are cine ne îngropa, daţi‑ne o mână de ajutor”.
La sfârşitul anilor 70 au venit din România câţiva monahi după o absenţă de peste 30 de ani. Schitul românesc Podromu era în ruină, chiliile de la Lacu şi din alte locuri dă­râmate sau luate de alţii… Călugării români cu vârste venerabile mureau cu inima neîmpăcată.
Părintele Petroniu Tănase şi ceilalţi toţi au schimbat, o dată cu venirea lor, starea de lucruri.
În 1975, cu doi sau trei ani înaintea venirii grupului ce‑l însoţea pe Avva Petroniu, a ajuns la Athos monahul Meletie Ifrim, născut la Dolhasca, în ţinutul Fălticenilor, la 27 noiembrie 1924. Călugărit la Mânăstirea Slatina de marele stareţ Cleopa, Meletie Ifrim a fost harnic şi smerit. Muncea mult, ca un „rob”, dacă ne este îngăduită această expresie. A cunoscut umilinţele decretului 410/1959, când a fost trimis în lumea largă. Şi‑a făcut o colibă lângă casa părintească, iar după patru ani a fost primit în obştea Sihăstriei, unde a rămas până în 1975, când a ajuns la Athos. Trecut de 50 de ani, a muncit ca un tânăr la ascultările grele şi „de jos” ale Schitului Podromu, şi mai apoi la Schitul Lacu.
Mărturisesc cei care l‑au cunoscut că fă­cea în unele zile „câteva cuptoare de pâine”, dormea pe jos înghemuit şi asculta privegherile ca un copil nevinovat. Pentru râvna şi simplitatea lui diavolul îl încerca cu mare război. Lupta mereu şi se ridica ca un oştean rănit, dar nu învins. În anul 1985 a dobândit, printr‑o minune am putea spune, chilia Sfântului Gheorghe de la Capsala, veche aşezare românească, gata şi ea să fie înstrăinată. A trudit ani în şir la mănăstirile din jur pentru a salva chilia. A reparat câte ceva şi a ridicat‑o din nou, după ce a trecut prin flăcări. Când puterile l‑au părăsit şi mintea‑i era asemenea pruncilor, Dumnezeu i‑a trimis un ucenic care i‑a stat aproape, l‑a hrănit şi l‑a îngrijit ca pe un copil ani mulţi, până când s‑a mutat întru Domnul, în zorii zilei de 19 martie 2008.
Era în acel moment cel mai vechi monah român la Athos, locul în care venise în urmă cu 33 de ani.
Am vizitat de multe ori chilia Sfântului Gheorghe de la Capsala şi am observat cu bucurie schimbările din ultimii ani. M‑a uimit în acest răstimp ascultarea şi tăria părintelui Petroniu Cobzaru, ucenicul cel îndelung răbdător.
Bătrânul Meletie purta de mulţi ani o suferinţă grea. Nu mai cunoştea oamenii. Nu ştia cine este, de unde vine şi ce are de făcut. Cineva mi‑a spus într‑o zi că monahul acesta se face nebun pentru Hristos. Nu ştiu dacă era într‑adevăr aşa.
Într‑o vizită pe care am făcut‑o la Athos în luna mai 2003, însoţind peste 35 de călugări de la Mânăstirea Sihăstria‑Neamţ, am poposit şi la chilia părintelui Meletie. Am fost primiţi cu drapelul tricolor şi sunet de clopot. Părinţii sihăstreni nu‑l văzuseră demult pe bătrânul călugăr. Arhimandritul Victorin s‑a apropiat de el şi l‑a întrebat: „Ştii cine sunt eu?” „Eşti Petru”, i‑a răspuns monahul. L‑a întrebat şi arhimandritul Bartolomeu, iar Meletie i‑a răspuns: „Tu eşti Pavel”, şi apoi s‑a cufundat din nou în tăcerea şi liniştea lui. Totuşi pe unul dintre călugări l‑a recunoscut; era cuviosul monah Gherasim Bulearcă, care‑l înconjurase întotdeauna cu mare atenţie.
La una dintre Liturghiile săvârşite în paraclisul chiliei l‑am împărtăşit. Avea chipul dezlipit de cele ale lumii acesteia. Nu‑l interesa nimic din cele trecătoare şi tocmai de aceea l‑am considerat ca un prunc, aşa cum îi sfătuia Mântuitorul pe ucenici pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În chilia salvată de el, şi înnoită de ieromonahul Petroniu Cob­zaru, au poposit în ultimii ani mulţi arhierei, preoţi şi pelerini, şi i‑au împlinit o mai veche dorinţă. Îndată după ce a preluat chilia, se străduia mult să aducă un preot pentru a săvârşi, din când în când, Sfânta Liturghie. În ajunul slujbei (care se oficiază întotdea­una după miezul nopţii) striga cu bucurie: Liturghia, Liturghia, avem Liturghie!…
Pentru smerenia şi râvna lui, pentru lacrimile pocăinţei şi suferinţa grea a ultimilor ani, Dumnezeu a trimis la chilia Sfântului Gheorghe de la Capsala mulţime de preoţi şi monahi, în frunte cu Arhimandritul Calinic, protoepistatul Sfântului Munte, şi cu toată Epistania (conducerea) Chinotitei. Con­ducătorului Sfântului Munte i s‑au adăugat Arhimandritul Gavriil, stareţul Mănăstirii Pan­tokrator, ieromonahi de la Prodromu, Lacu, Colciu, Kareia, de la chiliile din jur, care i‑au cântat prohodul în româneşte şi greceşte, şi l‑au aşezat în mormântul de sub smochinul din faţa chiliei.
Îngropat în aceeaşi zi, la 10‑12 ore după despărţirea sufletului de trup, monahul Meletie Ifrim a fost plâns la ceas de pavecerniţă, de clopotele Sihăstriei şi Slatinei, de rugăciuni multe înălţate de călugării din ţara natală până în Texas, unde are un preot rugător dintre rudeniile şi consătenii săi.
Aşa a fost trecerea prin lume a monahului Meletie Ifrim, stareţul chilei româneşti Sfântul Gheorghe – Capsala, din Muntele Athos.

Arhim. Timotei AIOANEI

Articol apărut în aprilie 2008.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.