Dincolo ne va însoţi ceea ce am oferit altora, nu ceea ce am strâns pentru noi

Înalta noastră spiritualitate creş­tină a dezvoltat o învăţă­tu­ră fără de egal şi o lucrare în is­to­ria lumii privind lucrarea mi­nu­nată a milei creştine. Lumea şi tot ceea ce există bun în ea sunt opere ale iubirii infinite a lui Dumnezeu, care a culminat în crearea omului, fiinţa Sa cea mai dragă, căreia i-a dat, prin cre­aţie, vocaţia de a deveni, prin har şi lucrare, asemenea Si­eşi, desăvârşit. Iar tot ceea ce a zidit Creatorul în lume con­sti­­tuie adevărate daruri oferite o­mului, pentru a-şi îndeplini vo­caţia sa esenţială. Lucrurile şi bunurile pe care le do­bân­deş­te omul nu trebuie să îl închidă în­ sine, în autosuficienţă şi egoism, ci să devină mijloace de di­a­­log şi de înaltă vieţuire cu se­me­­nii săi, mulţi dintre ei mai lip­siţi şi neîncercaţi, nu din lip­sa darurilor, pe care Dumnezeu ni le oferă tuturor desăvârşit, ci datorită nedepistării şi inac­ti­­vării lor, lipsei de deschidere şi de conlucrare cu darurile Du­hu­lui Sfânt, pe care toţi le-am pri­mit, în calitate de creştin, în mod potenţial, dar real prin Tai­na Mirungerii.

Mai mult chiar, Sfinţii Pă­rinţi ne învaţă că milostenia es­te împrumut dat Cerului, bani sau bunuri plasate acolo unde ho­ţii, rugina sau moliile nu le pot fura sau distruge, şi că, în mo­mentul în care vom părăsi lu­mea aceasta materială, mer­gând către Dreapta Judecată, nu ne vor însoţi cele pe care le-am a­du­nat, ci acelea pe care le-am dat, nu ceea ce am strâns material, ci ceea ce am oferit.

Însă, mai presus de toate a­ces­te înalte consideraţii duho­v­ni­ceşti, teologia ortodoxă dez­vol­­tă o sublimă, dar în acelaşi timp şi extrem de practică şi ac­tu­­ală „Liturghie a fratelui“, în pre­lungirea „Tainei aproap­e­lui“. Astfel, în persoana fiecă­rui om aflat în lipsuri şi neca­zuri, în chipul celui sărac, flă­mând şi însetat, gol sau bolnav, ui­tat sau izolat, suntem che­maţi să Îl descoperim pe Însuşi Hris­tos, Care, sub chipul aces­to­­ra, probează şi vrea să răs­plă­­­tească dragostea şi credinţa, spre aşezarea noastră în partea ce­lor de-a dreapta, din Îm­pă­ră­ţia Iubirii Sale neapuse.

Mulţi dintre Părinţii Biseri­cii, consideraţi adevăraţi „am­ba­­sadori ai săracilor“, au dat ex­presie acestei înalte învăţă­turi de credinţă, înfiinţând a­şe­ză­minte de asistenţă materială şi spirituală a semenilor aflaţi în suferinţă, aşa cum a fost ce­le­­bra „Vasiliadă“, pe care Sfân­tul Vasile cel Mare a organizat-o în Cezareea Capadociei din vea­cul al IV-lea, spre alinarea se­menilor, precum şi neîntre­rup­­ta lucrare filan­tropică a Bi­se­ricii creştine de-a lungul vremurilor.

Expresie a iubirii de Dum­nezeu şi de semeni, milostenia creş­tină nu ne goleşte buzu­na­re­le, ci ne umple sufletele, căci fap­tele milei trupeşti şi sufle­teş­ti, pe lângă aceea că oferă a­ju­tor celor în nevoie, ne este no­uă de folos, pentru că milostenia şterge oceane de păcate.

Mai mult decât oricând, în­tr-o lume tot mai zbuciumată şi în vremuri tot mai frământate, în care fragila fiinţă umană îşi a­flă tot mai greu liniştea şi pa­cea lăuntrică, în vremuri în ca­re se răceşte tot mai mult dra­gos­tea dintre oameni şi comu­ni­u­nea, în favoarea individu­a­lis­­mului şi a egoismului, fap­te­le milei trupeşti se cer prelun­gi­­te în fapte de înaltă nobleţe şi ge­nerozitate sufletească la a­dre­sa semenilor noştri. Uneori, mai mult decât lipsa celor ma­te­­riale este mai greu de suportat lipsa dragostei şi indife­ren­ţa celor din jur, uneori chiar a­pro­piaţi. În vremuri în care fie­ca­re se retrage şi se izolează în sin­gurătatea sa, mai mult de­cât un colţ de pâine este nevoie şi preţuieşte un cuvânt bun, un cu­vânt de alinare şi de mân­gâ­ie­re. Rostit cu dragoste şi se­n­si­bi­­litate, într-un moment de lip­să materială şi spirituală din via­ţa cuiva, el este capabil să în­vie sufleteşte şi să hră­neas­că. Să dea celui aflat la un ca­păt de drum, un nou sens şi pu­te­rea de a o lua de la început, cu nădejde în ajutorul lui Dum­nezeu şi cu sprijinul celorlalţi.

În mod similar, fapta bună să­­vârşită pentru aproapele nos­­tru se întoarce şi asupra ce­­lui care o săvârşeşte, um­plân­­du-i sufletul de bucurie şi a­­du­cân­du-i răsplată din par­tea Ta­tă­lui Ceresc, Izvorul de la care vi­ne „toată darea cea bu­nă şi tot darul desăvârşit“. Um­ple su­fletul cu bucuria de a face bu­curie, de a săvârşi tot mai mul­te şi tot mai înalte fap­te de bu­nătate şi de mân­gâ­ierea şi bi­necuvântarea pe ca­re o revar­să în sufletul celui mi­lostiv Dum­nezeu.

Criteriile Judecăţii de Apoi – criterii de teologie socială?

Mai mult decât oricând, în­tr-o lume a discrepanţelor între bo­gaţi şi săraci, dar şi între „bo­ga­ţii săraci“ şi „săracii bogaţi“, E­vanghelia Înfricoşătoarei Ju­de­­căţi ne cheamă să conştienti­zăm faptul că tot ceea ce am pri­mit bun şi înalt în viaţa noas­tră nu este doar rodul os­te­­nelilor personale, ci mai ales da­ruri ale milostivirii cereşti, şi pre­cum Dumnezeu ne-a arătat a­tât de multă bunătate, şi noi sun­tem datori să prelungim actul iubirii sale, în fapte de bu­nă­tate şi generozitate faţă de se­menii noştri, într-un real „cir­cuit al darului“, fără a bloca sau opri pentru noi ceea ce Dum­nezeu ne-a oferit, ci lăr­gind acest circuit la cât mai mulţi, pentru că fapta noastră bu­nă faţă de aproapele este un gest de mulţumire faţă de Dum­nezeu, care se întoarce în fa­voarea noastră atât aici, în a­ceas­tă viaţă, cât mai ales „dincolo“, în viaţa viitoare.

Astfel, cele trei duminici ale Tri­odului ne pregătesc pen­tru par­curgerea postului prin ru­gă­­ciune, pocăinţă şi mi­lostenie. Un program de via­ţă du­hov­­ni­ceas­că înaltă în pe­rioada pos­­tu­­lui în care in­trăm, prin ca­re cre­dinţa noas­tră ne arată că sim­pla înfrâ­na­re de la mân­ca­­re, băutură şi plăceri nu îşi do­bân­deşte va­loa­re şi răsplată din partea lui Dumnezeu, in­clu­­­siv la Ju­de­ca­ta de Apoi, de­cât dacă sunt în­so­ţite şi du­bla­te de rugăciune mai intensă şi cu­­ra­­tă, de po­că­inţă sinceră şi do­rin­ţa fer­mă de eliberare de pă­ca­te şi de îmbunătăţire mo­ra­lă, iar prin Sfânta Evan­ghe­lie de as­tăzi, de dragoste faţă de Dum­nezeu şi de aproapele, con­­cre­­ti­zată în fapte de milă tru­­peas­­­că şi sufletească.

Am putea spune că Evan­ghe­lia din Duminica Înfri­co­şă­toa­rei Judecăţi adaugă Sfin­te­lor Evanghelii citite în dumi­ni­ci­­le anterioare ale Triodului, în ca­re am fost îndemnaţi la prac­ti­­carea stăruitoare a rugăciunii, care dintr-o experienţă trebuie să devină o stare generală a sufletului şi a vieţii creştine, pre­cum şi a pocăinţei, despre ca­re Părinţii cu viaţă sfântă ne în­vaţă că trebuie să preceadă, să însoţească şi să urmeze fie­ca­re gând, cuvânt şi faptă a noas­tră, chiar şi pe cele bune, iar pe acestea pentru că nu le-am fă­cut mai demult, iar chiar şi a­cum, când totuşi le-am să­vâr­şit, nu am făcut-o deplin, ada­u­gă aşadar, ca un criteriu răs­pun­sului bun, pe care trebuie să ne ostenim a-l oferi la Ju­de­ca­ta de Apoi, milostenia, ca şi cri­teriu fundamental al mân­tu­i­­rii.

Mai mult chiar, am putea sp­­une că la Înfricoşătoarea Ju­de­c­ată, criteriile după care va fi evaluată viaţa noastră vor fi u­nele de asistenţă socială, de mi­lă trupească şi sufletească, de filantropie, incluzând bine­în­ţeles şi celelalte fapte bune şi vir­tuţi creştine, precum sunt ru­găciunea şi pocăinţa, cu care mi­lostenia se află în strânsă le­gă­tu­ră, pentru că numai dintr-un su­flet cald rugător şi dintr-o ini­mă smerită şi umilă pot ră­sări şi izvorî fapte de dragoste fa­ţă de aproapele nostru.

La Judecata de Apoi, cele ca­re vor da mărturie despre mo­dul vieţii noastre în trup, despre credinţa noastră şi res­pec­ta­rea adevărurilor ei nu vor fi cu­vintele înalte şi alese, cu­noş­tin­ţele bogate acumulate în tim­pul vieţii, nici titlurile sau dem­nităţile, bogăţiile sau a­ve­ri­­le, ci comorile de viaţă spi­ri­tu­­ală, bogăţiile duhovni­ceşti, iar toate acestea folosite nu doar spre binele material, spi­ri­tu­al şi chiar veşnic perso­nal, ci spre slujirea semeni­lor, des­co­pe­rind „Taina fra­te­lui“ şi să­­vâr­şind o adevărată „Li­tur­ghie a aproapelui“.

pr. Ioan C. Teşu