A dispărut cuvântul

Tudor mergea spre şcoală, gândindu-se la ale sale,  copilăreşti. Anul acesta, părinţii au hotărât că el este destul de mare şi poate merge singur la şcoală. Se simţea mândru de încrederea pe care o câştigase. Îi plăcea să pornească spre şcoală din timp, să meargă fără grabă, meditând la cele citite recent, căci era un mare amator de lecturi.

Deodată, nu se ştie de unde, a apărut în faţa lui un dulău fioros, care era fără botniţă. Stăpânul câinelui abia de a reuşit să ţină lesa în mână şi să tragă animalul într-o parte. Dulăul şi-a arătat colţii foarte aproape de băieţel şi, chiar de nu s-a atins de el, totuşi l-a speriat de-a binelea.

Ajuns la şcoală, Tudor vru să se salute, dar nu putu scoate nici măcar un cuvânt. Cu adevărat s-a speriat tare, se temu că colegii vor observa acest lucru şi vor râde de el. „Oare ce se întâmplă cu mine? Ce voi face, dacă nu pot rosti niciun cuvânt?” – cugeta băiatul.

Când s-a început lecţia, doamna învăţătoare a deschis catalogul pentru a verifica cine şi cum a pregătit tema pentru acasă. Tudor s-a zgribulit, ar fi vrut să nu fie întrebat, dar anume el a fost solicitat primul. Băiatul s-a ridicat, a roşit, şi-a tras răsuflarea, voi să spună ceva, dar nu a reuşit.

• Ai fost ocupat? Nu ai avut timp să faci tema pentru acasă? – l-a întrebat

învăţătoarea.

Tudor a mai făcut un efort să rostească ceva, dar cuvântul nu ieşea din gura lui.

• Ce-i cu tine Tudor, ţi s-a întâmplat ceva? – întrebă îngrijorată învăţătoarea.

Colegii aşteptau şi ei un răspuns. Tudor însă plecă capul…

• De ce nu răspunzi? – insistă învăţătoarea
• Ce-i cu el? – întrebă ea de copii, dar nimeni nu ştia ce se întâmplase.

Tudor simţind o neputinţă totală de a explica ceva, s-a ridicat şi, pe neaşteptate, a zbughit-o afară. Învăţătoarea încercă să-l oprească, dar el a ieşit atât de rapid, încât i-a lăsat pe toţi surprinşi şi miraţi de fapta sa. Comportamentul lui a părut straniu colegilor, căci îl ştiau de băiat ascultător.

În câteva clipe Tudor, s-a pomenit pe o stradelă din vecinătatea şcolii – strada care ducea spre casa lui. Era  una din străzile orăşelului, pe care îl cunoştea destul de bine, căci era locul lui de baştină – aici locuia cu familia sa: părinţii, frăţiorul mai mic şi sora lui mai mare, bunicii. Aici locuiau rudele şi prietenii lui. De data aceasta paşii nu l-au îndreptat  spre casă, ci a pornit să hoinărească pe străzile oraşului, neînţelegând de ce face acest lucru. Trecea pe lângă magazine, chioşcuri, părculeţe şi se gândea că acum îi va fi greu să se joace cu băieţii pe terenul sportiv din faţa blocului unde locuia, nu va fi uşor să-şi cumpere o îngheţată, aşa cum făcea adesea, când mama îi acorda un fel de premiu pentru notele bune pe care reuşea să le obţină la scoală. Dar cum se va întoarce acasă? Mama îl va întreba, ca de obicei: „Cum a fost la şcoală? Ce a fost mai deosebit astăzi? Ce note a obţinut?”. Va zice să-i arate agenda ca să vadă ce rezultate a obţinut azi. Ce emoţii va avea mama atunci când fiul ei îi va răspunde doar cu nişte gesturi? Ce-i de făcut?

Copleşit de aceste întrebări, la care nu putea găsi răspuns, Tudor a hoinărit mult timp pe străzile oraşului, acoperite cu frunze ruginii ce erau mânate prin ascunzişuri de vântul năstruşnic al toamnei.

Îi veni în minte un gând plin de optimism: este nevoie doar să se liniştească, şi atunci va putea rosti vreun cuvânt, măcar unul, ca după el să poată vorbi ca şi mai înainte. Tudor s-a dat într-o parte şi a încercat să spună cuvântul „mama”, dar ceva înăuntrul său l-a încătuşat şi cuvântul nu s-a rostit. Băiatul a mai încercat de câteva ori să spună ceva, însă nu a reuşit. Nu mai avea nici o îndoială:  a muţit din cauza spaimei.

Demult trecuse timpul de întoarcere acasă, dar el nicicum nu se încumeta s-o facă. Îi era foame. Simţi un tremur prin tot corpul. Unde să meargă? Ce să facă? Nu avea de ales… Trebuia să meargă acasă. Casa este casă. La bucurii şi în nevoi, ea este cuibul tău, vatra ta.

Copleşit şi îndurerat de starea sa, Tudor a revenit acasă.  Mama îl aştepta îngrijorată, căci învăţătoarea îi comunicase la telefon  despre cele întâmplate  şi ea era pe cale să pornească în căutarea lui. Totul a fost anume aşa cum a presupus băiatul: au fost multe emoţii, mama  i-a pus întrebări la care el nu putea răspunde… Numai un lucru nu l-a prevăzut Tudor – că mama sa, aflând despre cele întâmplate, îl va cuprinde, îl va lipi de ea şi vor plânge amândoi. Apoi au mers pe la medici, dar nimic nu l-a ajutat…

Treceau zilele. Tudor tăcea. Nu mergea la şcoală. Nu privea emisiuni la televizor. În schimb, citea mult şi cugeta la cele întâmplate.

Odată, când i-a făcut o vizită, bunica l-a întrebat:

– Tu, Tudorel, poate ai vorbit în deşert, poate ai flecărit sau ai judecat pe cineva, că toate acestea sunt păcate de care vom răspunde atunci când vom trece vămile văzduhului.

Băiatul, neştiind ce sunt vămile văzduhului, a privit cu mirare, iar bunica i-a explicat: există nişte vămi în calea sufletului care, după viaţa pământească, vrea să treacă la Dumnezeu – un fel de staţii duhovniceşti, unde sufletul este oprit şi trebuie să răspundă pentru lucruri mai puţin bune, adică pentru păcatele pe care le-a săvârşit prin gând, vorbă sau faptă în viaţa sa pământească. Acolo demonii stau perete, ca să nu-i permită sufletului această trecere. Ei înscriu pe parcursul vieţii toate păcatele omului, şi atunci, când noi părăsim corpul şi ne avântăm spre Dumnezeu, ei înaintează lista păcatelor noastre cu strigăte de bucurie: „Este sufletul nostru! E al nostru şi nu-i permitem să treacă mai departe!”. Îngerul păzitor, care întotdeauna este cu tine, se ridică în acea clipă în apărarea ta şi prezintă o altă listă – cea a faptelor bune săvârşite de tine: când, unde, cui şi cum ai ajutat, pe cine ai încălzit cu un cuvânt bun, izvorât din inima plină de dragoste.

Auzind acestea, Tudor a suspinat din greu; el înţelegea că acum nu va putea spune nimănui un cuvânt bun. Bunica l-a mângâiat, ca şi cum ar fi citit gândurile lui, zicând:

– „Nu te întrista, dragul meu, va da Dumnezeu şi vei putea sluji şi tu, oamenilor, prin cuvânt. Numai pocăieşte-te pentru toate cuvintele urâte pe care ai reuşit să le gândeşti sau să le  rosteşti, căci ceea ce gândim sau rostim urât, este păcat. Scrie pe o foaie  păcatele pe care le-ai făcut prin cuvânt: ai minţit, te-ai lăudat, ai adus făgăduinţe false, ai judecat sau, nu dă Doamne, ai spus sau ai gândit cuvinte jignitoare. Of, câte cuvinte gândim sau rostim  în vag, dar nu înţelegem că pentru orice cuvânt va trebui să dăm răspuns. Prin cuvânt putem linişti, dar şi tulbura omul; putem mângâia, dar şi răni; putem ajuta, dar şi împovăra; putem întări, dar şi înjosi. Cuvântul este o minune, o putere, este sămânţa vieţii în noi. Căci spus este pentru învăţătura noastră: „Din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi judecat”. Scrie, Tudorel, sincer şi cu părere de rău pe o foiţă tot ce ţii minte, ce şi când ai greşit, iar la sfârşit nu uita să scrii numaidecât: „ Îmi pare rău pentru toate acestea. Doamne, iartă-mă!”. Dumnezeu te va ierta şi îţi va întoarce  darul  cuvântului – dar dumnezeiesc.

Lui Tudor i s-au părut neobişnuite cuvintele rostite de bunica – „darul cuvântului”. După plecarea ei, el s-a gândit mult la aceste vorbe. Apoi a adormit pentru puţin timp. În vis i s-a arătat un tablou uimitor: s-a făcut că în lume a dispărut cuvântul. Oamenii s-au trezit dimineaţă şi când au încercat, după obicei, să se salute cu „Buna dimineaţa”, „Buna ziua”, „Salut”, „ Doamne ajută”, nu au mai reuşit s-o facă. Totul era ca şi înainte: trăgeau aer, mişcau buzele, dar cuvântul nu apărea. În loc de cuvânt se auzeau doar nişte mugete. Cuvântul a dispărut! Toţi au muţit. Întreprinderile s-au oprit, avioanele nu mai decolau, trenurile nu porneau din gară, s-au închis magazinele, şcolile, grădiniţele. Redacţiile ziarelor erau sub lacăt. Radioul tăcea. S-a stins ecranul televizorului. Ş-a făcut mare încurcătură în armată: ce fel de armată fără ordine şi instrucţiuni? Poliţia era în panică. Deputaţii au devenit şomeri. Copiii nu se mai deşteptau şi rămâneau proşti. Cădeau statele, piereau popoarele… Parcă ar putea să reziste ele fără pocăinţă?

Trezindu-se, Tudor şi-a venit în fire, a luat o foaie, un pix şi a început să scrie aşa cum l-a învăţat bunica. A mai scris şi un mesaj pentru mama – i-a scris că vrea să meargă la biserică, pentru a se spovedi. Mama a mers cu el şi i-a povestit preotului despre necazul lor. În timpul spovedaniei, părintele a citit atent cele scrise de Tudor, apoi a rupt foaia şi a rostit peste capul  băiatului rugăciunea de dezlegare: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu Harul şi cu Iubirea Sa de oameni să te  ierte pe tine , fiul duhovnicesc Teodor, de toate greşelile tale cele săvârşite cu voie şi cele fără de voie…”  Corul cânta: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi…”, cântarea aceasta aducea în sufletul  lui Tudor o pace şi linişte pe care el nu o mai cunoscuse până atunci.

Când s-a  apropiat de Sfântul Potir, un fior necunoscut şi neînţeles îi străbătu întreaga fiinţă. Preotul care împărtăşea, neştiind nimic despre ceea ce s-a întâmplat cu Tudor, a întrebat :

• Numele?

Pentru un moment, Tudor s-a pierdut cu firea. Mama, care stătea într-o parte, a vrut să se apropie, dar din cauza mulţimii nu a reuşit.

• Cum te cheamă? – a repetat insistent preotul.

Tudor, emoţionat, a tras aer în piept. Şi deodată a rostit:

• Tudor!

Mama, care urmărea ce i se întâmplă feciorului, a exclamat ceva şi a pornit cu îndrăzneală prin mulţime.

Tudor, tremurând, a primit Sfintele Daruri şi, neînţelegându-şi încă fericirea, s-a dat într-o parte. Mama s-a apropiat de el, l-a strâns în braţe şi i-a zis, aproape în şoaptă:

• Tudorel, dragul mamei! Hai, spune scumpule: „Slavă lui Dumnezeu!”
• Spune!

Tudor, însemnându-se cu semnul crucii, a rostit încet, dar îndesat:

• Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

 

 

Traducere şi adaptare din limba rusă de Tatiana Doibani, după Boris Ganago din cartea „Copiilor despre cuvânt”, Exarhatul Belarus, Minsk 2002.