Doua scrisori din corespondenta lui Nicolae Steinhardt cu Virgil Ierunca (1967-1983), publicate in volumul „Dumnezeu in care spui ca nu crezi…”, Humanitas

Bucureşti, 30. XI. 1970

Dragul meu,

Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi ne­aşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se pră­buşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în ge­neral, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.Intr-o recentă predică la biserica unde merg de obicei, preo­tul ne arăta de ce îndeobşte creştinii se feresc de Evanghelie şi se simt mai în siguranţă, mai acasă în Vechiul Testament. Pentru că aci Dumnezeu e drept, necruţător, răzbunător, sever; omul mijlociu, de ispravă, e şi el drept, cinstit, aspru, neiertător, răz­bunător, rece.

Hristos, însă, e cu totul altfel şi nu poate decît să-l uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag (şi omul mijlociu — pentru care contabilitatea e culmea sfinţeniei — tresare indignat în faţa acestui fapt), [îi] iubeşte mai ales pe păcătoşi (nu păcatul în sine, dar pe păcătoşi da), e oricînd dis­pus să înmulţească băutura şi bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit să confunde reli­gia cu ascetismul sever) şi toată vremea îi dă numai cu dra­gostea, în înţeles de charity, of course dar care, nu-i mai puţin adevărat, rămîne un cuvînt suspect.

Cele arătate de preotul meu coincid perfect cu ceea ce îmi scrie Toma în ultima lui scrisoare de la Ottawa. Toma, aristotelician, tomist şi realist ce se află, pune şi el accentul pe în­mulţirea vinului şi pîinilor şi susţine că Hristos binecuvîntează, nu sărăcia sterilă, pustiul, stepele, întinderile nesfîrşite, ci, dim­potrivă, bogăţia, proliferarea: şi spirituală, şi materială. Lauda cu dinadins a sărăciei o numeşte bogumilică, iar pustiul zice că e locul în care diavolul L-a ispitit pe Domnul. Ştiindu-mă eu însumi niţel „bogumilic”, am cetit cu atenţie cele scrise de Toma. II y a quelque chose de vrai la-dedans? Dar ceea ce mai ales vreau să accentuez este că noi avem severitatea neînduplecată a Vechiului Testament adînc înfiptă în noi.

Nouă nu ne vine a crede că Dumnezeu poate să fie atît de bun, încît să ierte atît de lesne! Ba să şi alerge întru întîmpinarea păcătosului, ca tatăl fiului risipitor; ba să-l şi îmbrăţişeze mai înainte ca acesta să se fi curăţat; ba să-l şi ospăteze peste măsură. Asta ne irită pe noi, asta supără calculata noastră micime, înverşunata şi con­tabila noastră „dreptate”, oroarea noastră de risipă — vasul de alabastru spart, mirul care valora cît întreţinerea a trei sute de săraci3. Scena aceasta cred că-i cea mai revelatoare — am ascultat prea frumosul disc pe trei voci pus de Cornel Chiriac4 la sfîrşitul orei lui de muzică pop: tot ce-i mai „drept”, mai îndă­rătnic, mai orgolios, mai moralist, mai righteous5 în noi e scan­dalizat de risipa femeii păcătoase, aprobată de Hristos. Ah, cît de aproape ne simţim de Iuda! Sacrificiul, cît de insolent şi de necugetat ni se pare!

Copleşit, acrit, chinuit şi eu adeseori de urîtele mele gînduri, ajung să mă urăsc din tot sufletul. îmi dau însă acum seama cît de puţin creştinească e purtarea mea, cît sunt încă — vai! — de stăpînit de moralismul protestant, de iudaismul contabil. Tre­buie să ajung, trebuie să ajungem să pricepem că deşi este bine să fim severi cu noi înşine şi îngăduitori cu alţii, într-un anume fel şi cu noi înşine trebuie să fim — cum îmi spunea un preot catolic pe cînd mă aflam în provincie — oarecum îngăduitori, adică încrezători în scandaloasa, paradoxala, incredibila pu­tere de iertare şi dragoste a lui Hristos. Poate că problema nu s-a schimbat în esenţele ei după două mii de ani şi că şi azi, ca şi atunci, lucrul cel mai greu este să-l ucidem pe fariseul din noi. Poate că distanţa cea mai anevoie de străbătut este mica dis­tanţă de la Ierusalim la Betania.

Bucureşti, 21. XII. 1970

Dragul meu,

[…] Cît de mult mă doare cînd îmi spui că vezi în mine un creştin! Numai creştin nu cred să fiu! Singura mea consolare este de a vedea pretutindeni şi mereu cît de înfiorător de greu este să ne însuşim măcar elementele creştinismului. Ori cădem uşor în păcatul de angelism, ori ne paşte moralismul puritan şi la pruderie 8; ori ajungem la ororile satanismului, ori ne înţepe­nim în datine — de nu în superstiţii; ori reducem creştinis­mul la nişte biete reguli şi la nişte greu îndurate abţineri… Cît e de greu!

Ispita Vechiului Testament, de care-ţi vorbeam şi de care te plîngi şi tu, este desigur una din cele mai răspîndite şi mai chinuitoare. Ne urmăreşte neîncetat pe toţi. Dovedeşte şi ea cît de năpraznic este efortul ce ni se cere în vederea însuşirii creş­tinismului. Mă uit şi la tineretul occidental, dornic desigur de esenţe şi extaz, dispreţuitor de bunuri lumeşti — cu aspiraţii creştine, aşadar. Ei, cum îşi însuşeşte acel creştinism pe care, indirect, inconştient, îl doreşte? Cum? Prin heroină şi haşiş. „Vive la snouff’(9) ori „Worship the Pot!”(10) Vor puritatea, le e silă de bani şi de mărfuri şi ajung la… Thomas Leary!

Dincolo de toate aberaţiile şi divagaţiile, dincolo de angelism ori satanism, de moralism ori inochentism — căci şi hippies sunt un fel de inochentişti —, stă, singură, şi străluceşte steaua fixă călăuzitoare: soluţia monahismului ortodox, dreap­ta socotinţă—care-i totuna cu echilibrul românesc. Numai acolo e scăparea.

Dreapta socotinţă este anti-prostie, este şi anti-logică (dacă logica e pură, absurdă), anti-inteligenţă (cînd e seacă, formală, choseite(11); e, mai ales, anti-unilateralitate. Ea, mai presus de orice, fait sienne(12) formidabila rostire a lui Kierkegaard: „Con­trariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” O voi cita, rostirea aceasta, neobosit, pînă la moarte. Toate valo­rile, dreapta socotinţă le consideră relative; nici una, în ochii ei, nu e absolută. Nici una. Nici adevărul. Ea, toate valorile le supune singurului Adevăr, care e Hristos. Hristos nu este ade­vărat, ci este Adevărul. Numai aşa se explică Efeseni 6, 16 şi se tălmăceşte corect „pavăza credinţei”. Numai aşa izbutim a nu ne zăpăci, care-i poate Cea Mai Mare primejdie azi.

8. în traducere: ipocrizia.

9. în traducere: „Cocaina să trăiască!”

10.în traducere: „Veneraţi marijuana!” (JF, 42.)

11.în traducere: gratuită.

12.în traducere: îşi însuşeşte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.