LOADING

Type to search

Dumnezeu e un Dumnezeu vesel!

Ortodoxie si traire

Dumnezeu e un Dumnezeu vesel!

Share
Dialog cu Părintele Cătălin
 
 
 
Mă aflam astăzi la ora 13 în studiul nostru de radio împreună cu Părintele Cătălin şi vorbeam despre creaţie şi viaţă. La un moment dat m-a surprins spunând: „Radule noi vorbim şi scriem foarte mult despre lucrurile pe care nu le avem” Spun că am fost surprins eu însumi de afirmaţia făcută de părintele, aşa că am apăsat pe reportofonul telefonului şi cu acordul părintelui am înregistrat firul discuţiei următoare.
– Părinte se scriu multe lucruri despre bucurie, despre iubire, despre cum să fim buni, cum să ne rugăm, cum să ne ferim de păcate. Nu vi se pare că este o adevărată inflaţie a unor astfel de vorbe?
 
– În mod normal ca să scrii despre bucurie trebuie să fi tu un om bucuros. Dar, în viaţa noastră capul de afiş e ţinut de paradoxuri. Tot mai mulţi oameni invadează internetul, am mai spus parcă şi siteurile religioase, pentru a vorbi despre lumea pe care ei nu o au.
– Despre Dumnezeu?
– Da, mulţi perorează despre Hristos, dar la proba practică a unei ispite ei nu îl au în mod concret. Eu însumi am simţit uneori acest lucru. Şi atunci mi-a fost foarte greu ca să tac. Vorbeam, dar era mai bună tăcerea.
– La fel şi despre bucurie. Scriem multe dar o trăim prea puţin.
– Da, şi şti de ce, pentru că ea s-a amestecat foarte mult cu păcatul. Şi atunci evităm să ne mai căutăm prilejuri de bucurie. Nu care cumva să dăm de dracul în ele. Şi astfel am ajuns fie nişte taciturni, fie nişte extremişti ai bucuriei.
– Adică…
– Îmi vine în minte o vorbă a lui Chesterton, care zice că bucuria e raţiunea existenţei noastre. Deci, ea nu aparţie diavolului. Eu cred că Dumnezeu e un Dumnezeu vesel. Nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu în ceruri pururi mâhnit în permanenţă. Chiar dacă El, văzând faptele noastre, mai şi suspină din când în când…
– Un Dumnezeu mâhnit ar fi unul imperfect…
– Evident, ori în Dumnezeu sunt numai stări de excelenţă. În Dumnezeu ca persoană şi nu ca esenţă, cum spun asiaticii. EL este un Dumnezeu reuşit, adică perfect. La fel şi Bergson, pe care l-am admirat mult în adolescenţă, ne spune că „bucuria este semnul că viaţa a reuşit”. Câtă profunzime! Iar în „Camera lui Iacob”, Virginia Woolf spune atât de clar ca să „să ne bucurăm de ceea ce ne putem bucura acum”. Un alt timp, deşi posibil, nu ne aparţine. Ceea ce avem este clipa de acum. Secunda aceasta în care eu vorbesc cu tine, iar alţii vor citi cuvântul nostru. Degeaba faci planuri pentru mâine şi tu eşti o leşie astăzi… Asta e alinare mentală. Azi ne bucurăm! Azi iubim!
– Sfinţii Părinţi ne îndemnau mereu la bucurie.
– Păi numai aşa se împlineşte creştinismul. Să îţi spun ceva foarte clar. Degeaba ne tot minţim, degeaba tot facem caz de lacrimile căinţei, căci nu există iubire fără bucurie… Plângi o dată şi bine pentru păcate şi gata… Bucură-te însă de ceea ce este frumos!… Vrei să şti ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Citez: „Iubirea este bucuria de a face altora bucurie”. Auzi! Lasă canoanele, tipicul, moralismul, fă-i celuilalt bucurie, dacă tot crezi că îl iubeşti. Altfel…
– Altfel ce părinte?
– Altfel nu are nimic rost. Patapievici scria printr-o carte că „Numai bucuria e minunea minunilor şi coroana iubirii”… Aşa zicea el… Şi tare bine zicea… Îi văd pe cei care se iubesc. Sunt uneori foarte trişti şi parcă nu îi înţeleg. Parcă ai spune că totuşi nu se iubesc. Se tem foarte mult. Au vanităţi acustice şi curaj puţin. Se feresc de oprobiul lumii. În iubire, parcă o dau mai mult „pe încercate”… Nu ştiu deci dacă aşa ceva se poate numi dragoste. Eu am serioase rezerve să spun că e vorba de iubire…
– Sfinţii ştiu aceste lucru.
– Ei trăiesc în alt eon iubirea. Dar aceasta nu-l împiedică pe Sfântui Ioan Hrisostomul să se uite în ochii unui tânăr şi să-i spună: „Pe cel ce se bucură în Domnul, nici un necaz nu-l va scoate din bucuria lui”. Şi când o ai nu mai poţi renunţa la ea. Nici la iubire dacă e în bucurie. Dumas zicea că „bucuria e ciudată uneori, te înăbuşă, ca durerea”.
– Tristeţea?
E alienare. E în divorţ continuu cu iubirea. Cum să iubeşti şi să fi trist? Fructul iubirii e bucuria. Când iubeşti arzi, eşti fierbinte, ai o stare de spirit nestăpânită, nu ai odihnă, fugi, alergi, cânţi, vrei să epatezi, să îţi arăţi calităţile, să convingi pe cel de lângă tine că ai resurse inepuizabile. Când eşti trist nu mai poţi face nimic. Eşti paralizat, un fel de mort care mai mişcă. Te uiţi pe geam cum plouă şi spui că şi natura e rea. Cel ce iubeşte e vesel şi atunci când vine ploaia. El se gândeşte doar la soarele de mâine şi la nopţile în care inima sa va veghea pentru pacea celui iubit. Dar numai şi numai în zâmbet.
 
 
 
Radu Rodean

2 Comments

  1. Ioan 29 septembrie 2018

    Personal, cred că „triști” sunt și cei care stau la Sf.Liturhie numai în genunchi(de fapt nu în genunchi, ci pe gambe ca niște cloști sau în „patru labe”.

    Răspunde
  2. Stelian Gombos 2 octombrie 2019

    Dumnezeu detestă încrâncenarea…

    Da, prea multă încrâncenare, prea mult stres, prea multă birocraţie, prea multe reguli, indicaţii şi legi, norme ori canoane!…
    În vremurile şi în lumea această trăim noi, astăzi, când bieţii oameni sunt copleşiţi de povara multor cerinţe, revendicări şi pretenţii, de tot felul şi din tot locul!…
    Eu, unul, sunt convins că Dumnezeu ar prefera, în schimbul tuturor acestor măsuri, care mai de care mai coercitive, cei şapte ani de acasă, buna creştere ori sănătoasa educaţie şi, mai ales, ar dori să primeze numai o singură regulă/normă: cea a bunului simţ!…
    Altminteri, vedem, observăm şi constatăm, pe zi ce trece, lăsându-ne un gust amar, tot mai multă nesimţire, indolenţă, aroganţă, altfel zis, tot mai mult tupeu, stări de fapt care declanşează, produc şi provoacă, în noi, mult dezgust, multă dezamăgire, mult stres, multă frică şi multă încrâncenare!…
    În pofida unor atari condiţii, poate şi ca un gest reflex, totuşi, noi trebuie/suntem chemaţi să-i binecuvântăm pe cei ce ne bleastămă, să-i iubim şi să-i iertăm pe cei care ne urăsc şi ne hulesc pe noi – a se vedea, de pildă, comportamentul şi atitudinea mărturisitorilor noştri din temniţele comuniste, cu alte cuvinte, să întoarcem răului cu bine, stresului cu detaşare, încrâncenării cu zâmbet, tristeţii, generalizate şi cotidiene, cu veselie, supărării cu bucurie, răcelii/împietririi şi nesimţirii sufleteşti cu căldură şi sensibilitate spirituală, lucrurilor complicate să le răspundem cu lucruri simple, utile, funcţionale şi eficiente sau, mai ales, suficiente!…
    Uşor de zis, greu de făcut şi, totuşi, nu imposibil, mai cu seamă, dacă în tot locul şi în tot momentul vieţii noastre, tumultuoase, slabe şi neputincioase, îi cerem ajutorul şi purtarea de grijă, proniatoare, lui Dumnezeu – Care doreşte milă iar nu jertfă, seninătate şi detaşare iar nu crispare, destindere iar nu constrângere, faţă luminoasă iar nu una întunecată, posacă şi posomorâtă!…
    Să ne aducem, aminte, cu toţii, că îndemnul lui Iisus Hristos a fost: Bucuraţi-vă!…
    Păi, unde, când şi, îndeosebi, cum ne mai bucurăm noi, astăzi, în condiţiile în care, din nefericire, suntem atât de prinşi în capcana, vâltoarea şi avalanşa acestei lumi, uitând, sărmanii de noi, că Iisus Hristos – Dumnezeu Cel Adevărat şi Împărăţia Lui Cea Binecuvântată şi Sfântă, nu sunt din lumea aceasta!…
    Iată, cum, din păcate, ne-a cuprins, probabil pe cei mai mulţi dintre noi, duhul acestui veac, înşelător, care de la amăgire ne va duce la dezamăgire precum şi purtarea secularizată a acestei vieţi, în care ne-am construit proprii dumnezei – puterea, banul, averea, dorinţa de stăpânire – dusă până la dictatură şi sclavie, din aceasta modernă, apoi slava şi suficienţa de sine, deşartă, dusă până la exacerbarea eului şi egoului nostru, care a ajuns până la idolatrizarea propriei noastre persoane, fapte ce duc la mândrie, egoism, orgoliu nemăsurat, vanitate, dorinţa de a poseda, de a ne răzbuna şi multe altele!…
    Fraţilor, haideţi să ne revenim din toată această stare/cuprindere, ameţitoare, din toată această beţie înşelătoare, până nu este prea târziu!…
    Să revenim la lucrurile frumoase, simple, discrete dar concrete, să fie cuvântul nostru dres cu sare „ce este da să fie da iar ce este nu să rămână nu!”, atât şi nimic mai mult, nimic altceva!…
    Să încercăm să ne redobândim încrederea pierdută, în Dumnezeu, în oameni şi, nu în ultimul rând, în noi înşine!…
    Cu un cuvânt: să ne bucurăm/să ne veselim de tot şi de toate, de tot ce este în jurul nostru, de viaţa pe care ne-a dăruită Dumnezeu – Preabunul şi Preamilostivul, de oamenii din jurul nostru, să fim, cu toţii, radioşi, luminoşi, calmi, aşezaţi, calculaţi, cumpătaţi, măsuraţi şi, mai ales, neîncrâncenaţi, căci Dumnezeu este al libertăţii iar nu al încrâncenării, al dragostei iar nu al ostilităţii, al iubirii iar nu al adversităţii, vrăjmăşiei sau duşmăniei!…
    Părinţii duhovniceşti ai Bisericii noastre, întrebaţi fiind când anume se va apropia sfârşitul lumii, au răspuns, cu toţii, la unison că, atunci va veni sfârşitul când nu va fi cărare/alee/potecă de la un vecin la altul, ori dumneavoastră credeţi că toate reţelele moderne de socializare pot substitui/înlocui vecinătatea, amiciţia, prietenia, frăţietatea, unitatea şi solidaritatea care au dispărut dintre noi?!…
    Nu credeţi, oare, că suntem atât de încrâncenaţi şi datorită faptului că suntem atât de singuri, şi de singulari, dezbinaţi, izolaţi şi egoişti, în condiţiile în care Dumnezeu este al comuniunii şi al comunităţii, al păcii şi al armoniei, al înfrăţirii sau al înfierii şi al înrudirii!…
    În altă ordine de idei, nu credeţi, oare, că toată această frică, angoasă şi spaimă ce ne-a cuprins pe mulţi dintre noi nu este (şi) produsul înregimentării noastre în sisteme, curente şi ideologii, năravuri ori apucături, care mai de care, mai ciudate sau mai bizare?!…
    Credeţi că (mai) simţim, noi, acum, de unde ne paşte pericolul, eventual dacă (mai) realizăm/conştientizăm noi aşa ceva?!…
    Dumneavoastră ce ziceţi, ce părere aveţi?…
    Când aveţi puţin timp, vreme şi răgaz, în clipele/momentele în care vă (mai) trageţi puţin sufletul, gândiţi-vă la toate acestea, însă, fără încrâncenare, ci numai cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste, pentru dumneavoastră şi pentru omul/semenul/fratele dumneavoastră, contemporan!…

    Stelian Gomboş

    https://steliangombos.wordpress.com/

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *