Dumnezeul părinților noștri și Dumnezeul nostru

Colecția de „ziceri” hassidice a lui Martin Buber[1], debutează cu o scurtă povestire despre două tipuri posibile de credință, care se deosebesc prin proveniența lor. Meditația este provocată de acea invocare biblică: „Dumnezeul nostru și Dumnezeul părinților noștri”. De ce al nostru și de ce al părinților? Pentru că la Dumnezeu se poate ajunge pe două căi. Fie moștenind credința părinților, fie descoperind-o prin studiu personal și reflecție. Avantaje și dezavanje există și de o parte și de cealaltă. Credința moștenită este rezistentă, monolitică, nu poate fi cu ușurință zdruncinată, dar, are dezavantajul că nu este reflectată, ci este primită de-a gata. De cealaltă parte, credința la care ajungi prin propria căutare, prin propriile puteri, este o credință vie, dar fără rezistența celei moștenite printr-o lungă tradiție. Aceasta poate fi cu ușurință zdruncinată de dovezi. Cel care unește cele două feluri de credință este invincibil. De aceea zicem Dumnezeul nostru, cu referire la propriile căutări, și Dumnezeul părinților noștri zicem având în vedere întreaga tradiție prin care moștenim credința.

Interpretarea aceasta a celor două afirmații biblice pornește de la realitatea concretă, iudaică, a transmiterii credinței în Dumnezeu de la o generație la alta înlăuntrul poporului ales, acolo unde până la un punct se amestecă identitatea națională cu credința în Iahve. În creștinism lucrurile stau puțin altfel. Dumnezeul părinților noștri încetează să mai fie Dumnezeul părinților biologici, Dumnezeul strămoșilor noștri, ci este Domnul înaintașilor noștri în credință, al Părinților Bisericii care ne-au dat mărturie despre El. Dumnezeul părinților noștri este Dumnezeul despre care mărturisește coerent întreaga Tradiție a Bisericii în comuniunea căreia intrăm prin credință. Când Apostolul Pavel scrie Corintenilor „eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor 4,15) își asumă rolul de părinte în cel mai adânc sens al termenului. Un tip de parternitate care o surclasează pe cea biologică.

Și atunci cine este Dumnezeul nostru? Acesta este Dumnezeul Personal, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt cel care lansează chemarea și așteaptă întâlnirea cu noi. Dumnezeul cel viu, Cel care poate fi cunoscut într-o relație personală, în Biserică.

Am putea spune că Dumnezeul părinților noștri este o expresie a dogmei, iar Dumnezeul nostru este expresia misticii. Cele două însă, dogma și mistica, sunt inseparabile. „În tradiția răsăriteană nu s-a făcut niciodată o distincție netă între mistică și teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeiești și dogma afirmată de Biserică”[2]. În spiritualitatea creștină dogma și mistica nu există independent, căci „dacă trăirea mistică este o punere în valoare personală a conținutului credinței comune, teologia este o expresie, spre folosința tuturor a ceea ce poate fi încercat de fiecare”[3]. Legătura dintre ele este atât de strânsă încât Vladimir Lossky poate să afirme că „nu există mistică creștină fără teologie, dar, mai ales, nu există teologie fără mistică”[4].

Altfel spus pentru un creștin Dumnezeul părinților noștri este Domnul despre care vorbește întreaga Tradiție a Bisericii. Pe firul acestei Tradiții se transmite învățătura, dogma, care trasează cadrul în care se desfășoară experiența mistică, întâlnirea cu Dumnezeu. În lipsa acestor jaloane mistica riscă să decadă în psihologie. Tradiția nu livrează doar un set de principii intelectuale care încearcă să îl circumscrie pe Dumnezeu și să facă posibilă experiența Lui. Tradiția duce mai departe Duhul, singurul mediu în care se poate petrece unirea cu Dumnezeu, ținta întregii teologii și mistici. În măsura în care teologia este trăită Dumnezeul părinților noștri, Dumnezeul dogmelor, devine și Dumnezeul nostru, cel descoperit pe cont propriu, refăcând la modul personal unic drumul atât de bătătorit și totuși atât de aspru al căutării perpetue a lui Dumnezeu.