Ecteniind iubirea

De Ziua Crucii, să devenim stravrofori (purtători de cruce), nu falşi cruciaţi (care pradă cetăţi creştine şi vând copii ca sclavi). Să îi iubim pe şarlatani, călcându-ne voia. Credinţa în cruce e pentru toţi, nu doar pentru unii, mereu alţii decât noi. Intelectul lipsit de dragoste nu poate produce decât şarlatani. Noi ne ferim de ei, fără să îi urâm. Nu îi ardem pe rug, că încălcăm porunca a şasea (Să nu ucizi!).

Nu copiem şarlataniile, ci le răspundem cu răbdare. Nu ne auto-victimizăm. Nu e cazul: suntem învingători, alături de Mirele Înviat. Evităm clişeul „şarlatan versat”, rugându-ne pentru minune: convertit pentru Dumnezeu. Ei nu ştiu ce fac, probabil. Să ne rugăm pentru iertarea lor. Ei plănuiesc crucificarea noastră. Dar am fost avertizaţi să nu ne aşteptăm la altceva, câtă vreme nici cu Mirele nu s-au purtat mai frumos.

Ne rugăm şi pentru sacerdoţii care uită Cui trebuie să i se închine, profitând de naivitate, cu sau fără chitanţier. Şi pentru complotiştii veacului acestuia. Ne mai rugăm pentru cei ce ne invidiază. Încă ne rugăm pentru cei ce ne trădează. Pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Credinţa noastră nu se riscă la bursa plăcerilor. Nu glumim cu veşnicia sufletului şi nu neglijăm importantul, chiar dacă nu ni se pare urgent. Poate unii dintre duşmani ne conduc: cu atât mai mare să fie răbdarea noastră. Nu suntem mai buni cu nimic. Nu ne fariseizăm în sfinţişori cu laptop. Nu e uşor. Ei vor profita de noi la maxim. Noi vom pierde materie. Dar vom câştiga duh.

Smerenia e atât de departe de noi, încât ne visăm cu nimburi (neasortate). Suntem snobi, pentru că nu vrem să părăsim lanţurile. Nimic nu ne predispune la agitaţie: doar slaba voinţă de liniştire. Niciodată predispoziţiile astrale nu pot fi invocate pentru lipsa uleiului din candelă. Perioada nefavorabilă nu poate fi depăşită prin ură. Totul se schimbă complet doar prin credinţă, nădejde şi dragoste (ştim şi care e cea mai mare dintre acestea). Suntem prudenţi, nu din frică, ci pentru a nu răni inimi, ci a pansa suflete sângerânde.

Şi dacă viaţa de aici de pe pământ nu e singura posibilă, de ce rămânem indiferenţi la indiciile mesianice? Prin iubire de Dumnezeu şi de aproapele aparţinem cerului (Sf. Ioan de Kronstadt). Motivele noastre de ceartă sunt pulbere. Să ne gândim cine ne-a dat viaţă: banii sau Dumnezeu? Banii sunt pulbere. Viaţa izvorăşte din Cuvânt şi se menţine prin El. Prea ne visăm toţi în lux şi neglijăm veşnicia. Simplitatea şi decenţa sunt mai potrivite creştinului, decât opulenţa.

Chemându-i pe sfinţii aliaţi cu dragoste şi cu credinţă, îndată ne vor răspunde. Doar consecvenţă să avem. Să nu privim peste gard. Să nu lovim în demnitatea altora, să nu fim bestii. Este nevoie să ne rugăm îndelung: inimile noastre răcite vor primi căldură. Aşa au făcut sfinţii şi au învins. Sf. Ioan de Kronstadt este un ghid al Raiului: voia divină este aceea ca noi să nu ne rugăm în grabă. Suprema fericire o dobândim doar slujind Domnului cu vrednicie, din inimă, cu evlavie. Credinţa vie este izvor de pace şi bucurie.

Dacă gesturile de binefacere pe care le facem nu ne impun nici cel mai mic sacrificiu, atunci nu au nici o valoare. Zice Sf. Ioan de Kronstadt: Ne înfruptăm din belşug din toate bunătăţile pământului. Mai dăm câte ceva celor nevoiaşi, dar ne răsfăţăm tot pe noi. Seratele distractive sunt filantropie doar cu numele.

Când ne rugăm, să fim cu totul convinşi că vom primi ceea ce am cerut. Nu căscând, nu butonând telecomanda, nu vorbind la celular. Să profităm de audienţele noastre la Dumnezeu, chiar dacă suntem farisei. Domnul ne va înmuia inimile şi ne va cuceri prin dragostea Sa. Să nu ezităm a cuceri Ierusalimul ceresc, părăsind Sodoma. Orice lucru lumesc este o umbră trecătoare: să nu îi îngăduim inimii să se lipească de ceva. Să ne alipim de singura realitate nestricăcioasă: Dumnezeu.

Bolile sufletului trebuie tratate fără cocoloşeală, fără menajamente: nu alintate cu comprese calde, ci răstignite (Sf. Ioan de Kronstadt). Să răstignim ura prin iubire, să fim generoşi, dar, mai ales, neagonisitori. Nu Îl vom părăsi pe Singurul preaînţelept, atotputernic, atotbun! Nu ne vom depărta de mesajul fundamental al creştinismului. Nu vom cuceri ceea ce nu ne aparţine. Ne vom bucura de fericirea dată nouă, nevrednicilor. Vom lăuda numele Lui între neamuri. Vom da slavă numelui Lui, fără frică.

Cu fiecare patimă care ne cucereşte, devenim arieni: având prea puţină voinţă de a lupta, tăgăduim că Mirele nu e doar un învăţător iscusit, ci Fiu al Tatălui ceresc. Iar ereticii nu moştenesc Raiul. Ne-ar conveni ca Mirele să fie doar om: am fi mai comozi, mai delăsători, doar… toţi suntem oameni! Ei, nu e aşa! Vom ajunge dumnezei după har, aşa să ne ajute Tatăl ceresc! Maică Sfântă, roagă-te pentru noi, delăsătorii.

Avem nevoie de luminători (duhovnici), avem nevoie de capela îngerului, avem nevoie de har. Dacă ne amăgim că vom reuşi prin noi înşine (un slogan politic), vom eşua sigur. Numai rugăciunea ne poate salva. Numai milostenia ne poate deschide Raiul. Numai credinţa ne poate aduce fericirea. Singur Mirele ne poate încorona pentru eternitate. Chinul de aici va trece, aproape e de final. Să nu dezertăm acum, când mai e atât de puţin. Fiecare liturghie ne hrăneşte, fiecare mărtirisire ne purifică. Slavă Ţie, Doamne al Raiului!

Mi se pare mie sau Ion U. circulă pe contrasens, afirmând: „În plus, nu-i destul să dobândeşti iadul, trebuie să-l aperi şi să-l dezvolţi”? Poate mă lămuriţi voi… Mai bine, citim Gala Galaction: „Banii sunt totdeauna binecuvântaţi, când îi foloseşti la fapte bune. Orice artă, dacă e rodul unui adevărat talent, este artă, dacă nu, – e contrafacere supărătoare. Ai talent – eşti artist; n-ai, lasă-te de poezie şi apucă-te de altceva mai pe potriva ta. Dragostea e o prietenie scumpă şi înaltă, nutrită de idei nobile şi de meditări evlavioase, luminată de surâs voios şi dulce.”

Sună clopoţelul, „Recreaţia mare” e gata (Mircea Sântimbreanu): „Frumuseţea vieţii noastre a fost dobândită şi se explică tocmai prin aceea că fiecare a dat tot ce a avut mai frumos.” Nu am uitat de Vali Balcan: „Am renunţat să mai analizez felul în care oamenii se flatează singuri, înţelegând totul în nevoia de a nu cădea pradă îmbătrânirii prea devreme a sufletului. Se ridică teorii exagerate, se multiplică stări, se conservă valori eşuate, ca o fugă nesfârşită după supravieţuire. Nu e cazul să subestimez capacitatea oamenilor de a se regenera, dar care e măsura după care ne ghidăm? Care e preţul care trebuie plătit pentru o supra-vieţuire pertinentă? A deveni o persoană înseamnă a te întoarce asupra ta, înseamnă a săpa, în nici un caz nu înseamnă a pune alte măşti sociale de dragul unui bine imediat. Oricum, umanitatea îndeamnă la fals, extrapolând conceptul de fiinţă până-n abolirea celor mai frumoase cuvinte.”

Inocenţa, cu Chesterton la catedră: „Fericit este acela căruia încă îi mai place ceva ce i-a plăcut la grădiniţă; acela care nu a fost rupt în două de către timp; acela care nu este doi oameni, ci unul, şi care nu şi-a salvat nu numai sufletul, ci şi viaţa. Când eram copii, le eram recunoscători celor care ne umpleau şosetele, de Crăciun, cu cadouri. De ce acum nu suntem recunoscători lui Dumnezeu că ne-a umplut şosetele cu picioarele noastre? Când oamenii ajung să se lepede de adevăr, de fapt nu aleg să nu mai creadă în nimic, ci aleg să creadă în orice. Dacă nu ar exista Dumnezeu, nu ar exista nici atei. Văd în golf o modalitate scumpă de a mă juca cu bile.

Biblia ne spune să ne iubim vecinii şi de asemenea să ne iubim duşmanii; probabil pentru că, în general, sunt aceiaşi oameni. Clasele sociale care se spală cel mai mult sunt cele care muncesc cel mai puţin. Săracul cinstit poate uneori să uite de sărăcie. Bogatul cinstit nu poate s-o uite niciodată. Un roman bun ne spune adevărul despre eroii lui, dar un roman prost ne spune adevărul despre autorul lui. Pentru a fi destul de şmecher pentru a câştiga atâţia bani, trebuie să fii destul de prost pentru a-i dori.

Dă-ne, Doamne, credinţa lui Iov de a suporta necazurile şi certitudinea lui că nu şi-a pierdut copiii: i-a recâştigat la Înviere! Sfinte Vasile cel Mare, mijloceşte pentru noi, egoiştii: ştim că Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. De la Domnul să cerem fructul esenţial al sufletului, adevărul. Doamne, nu ai nevoie de laudele aduse de noi, ci noi trebuie să fim vrednici a Te slăvi. Pline sunt Scripturile de tămăduiri: un maslu pentru inima noastră bolnavă.

Încă ne rugăm pentru iertarea avarilor care abuzau de femeile slavilor. Ne mai rugăm pentru iertarea hunilor cu ochi mici, care încrestau cu sabia obrajii bebeluşilor lor. Încă ne rugăm pentru iertarea barbariilor triburilor germanice. De ce nu ne-am ruga şi pentru iertarea coloniştilor englezi, spanioli sau portughezi?

Marius M.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.