LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Efectul de megafon

Share

De astăzi nu mă mai rog, aud în mine un glas, trist până la deznădejde. Să nu-mi spui că ţie nu ţi-a şoptit niciodată. Nu te ruşina să recunoşti, căci nu era vocea ta, nici decizia ta. Ca în lagărele de exterminare, era un efect de megafon, prin care credea că poate să te comande, cel care demult vrea să renunţi la bucuria rugăciunii. Dacă l-ai putea vedea acum (căci este undeva, prin preajma ta), chipul lui ţi-ar părea cenuşiu, şters, fără viaţă. Pe el ai ales să-l crezi, de el ai acceptat să te înfricoşezi?! Compară-l cu frumuseţea şi forţa lui Hristos!

Această voce care răsună în tine e tot ce-a mai rămas din puterea cenuşiului de a-ţi interzice bucuria. De ce s-a amestecat în viaţa ta? Ambiţia de a ţi-L lua pe Domnul şi a obţine pentru el timpul rugăciunii tale l-a făcut una cu pământul. E drept, după multă vreme…

În după-amiaza din miez de vară, preţ de un sfert de ceas, relaţia mea cu Dumnezeu s-a întrerupt. Apoi, privind umbrele crengilor în legănare, proiectate pe draperie şi soarele intens, cernut prin ţesătura brună, am simţit credinţa şi bucuria, reaşezându-se în inima mea. Cât de mare este Domnul şi în cât de mici lucruri se poate strecura, ca pulbere de viaţă, pentru a ne rechema din tulburarea fără rost. Când lumea raţională, înţesată de angoase şi ameninţări, ţi-L răpeşte pe Mire, bruind frumuseţea icoanelor ascunse, apare ceva aleatoriu pe care privirea se poate opri, în contemplaţie: încreţirea apei unui lac, jocul de nori al vântului… Prin simplitatea lor îţi este comunicată, ca mesaj personal de la El, frumuseţea lumii în care respiri. Şi răspunsul tău nu poate fi decât unul:

-Te iubesc, Doamne!

În clipa aceea apare o preocupare, care tot de iubire ţine: Cum să readuc la viaţă sufletul cenuşiu de lângă mine?! Pare cu totul pierdut, cu totul istovit… Mi-e atât de milă. Ca de tânărul pe care l-am găsit dormind pe o bancă în parc. Nu era cerşetor, se vedea după hainele curate şi rezistente, alese ca să-i ţină la drum lung. Era fugar şi nu avea cu el decât un ghiozdan, aproape nou. Veneam spre cel necunoscut, cu copilul alergând în jurul meu, căci tocmai acolo zărisem o bancă la umbră. Privirea cu care tânărul a deschis ochii era tăioasă, bănuitoare, gata să ridice braţul ca să se apere. Cine ştie de câtă vreme fusese trezit din somn doar în bătăi. Acasă? La puşcărie?!

Am scos deîndată din traistă mărul şi brânza, luate pentru noi, şi i le-am oferit. Privirea i s-a schimbat, a apărut şi surâsul. Era un băiat frumos, cu voce melodioasă. Dar nu avea nici un fel de radiaţie cerebrală, cel puţin eu nu o percepeam. Mult timp fusese probabil redus la tăcere, până în străfundul făpturii lui. Dacă nu aş scrie, dacă nu m-aş ruga, dacă nu aş citi, aşa aş fi şi eu. Poate că nu i-a plăcut şcoala, poate se grăbeşte să câştige bani.

-Ai găsit de lucru aici şi n-ai unde dormi? încerc să ghicesc.

-Tocmai asta e, că nu am de lucru, nu am nici acte…

– Crezi în Dumnezeu? Doar îngerul tău te poate sfătui într-o asemenea răscruce grea.

Ridică din umeri. Probabil, dacă ar fi crezut, nu ajungea aşa.

-Tot ce-mi doresc este să muncesc, chiar şi la negru, să am cu ce-mi plăti un loc unde să dorm şi pâinea cu brânză, atâta doar.

Cam asta vrem toţi, mă gândesc, dar nu ne-ajung. Nici casele, nici locurile de muncă, nici brânza. Doar mila lui Dumnezeu peste noi găseşte soluţii, la fiecare răsărit de soare, pentru oricare suflet. Doar El ştie să împartă la două mii de oameni cinci pâini şi trei peşti.

Elena Frandeș

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *