Estetica sacerdoţiului (II)

Daniel Valean

Sfântul Altar

Absida principală a unei biserici, cea în care se găseşte Sfântul Altar, este locul cel mai important din biserică. De acolo vine sfinţenia, acolo se găseşte Jertfelnicul, acolo stă aşezată Sfânta Evanghelie, acolo se ţine Sfânta Împărtăşanie, acolo se săvârşeşte Jertfa cea nesângeroasă. Către acel loc sunt îndreptate privirile tuturor credincioşilor.

Acestea sunt doar câteva motive, cele mai elocvente, pentru care Sfântul Altar trebuie să primească o atenţie deosebită din partea preotului şi a celor care au în grijă biserica.

Accesul. În primul rând nu poate intra oricine în Sfântul Altar. Atitudinea vetero-testamentară pentru sfinţenia şi caracterul special al Sfintei Sfintelor s-a transpus peste veacuri la Sfântul Altar, fără să-şi modifice prea mult proprietăţile. Prezenţa preotului este acceptată în virtutea calităţii sale de sacerdot şi nu pentru alte motive. Există momente în cadrul slujbelor când preotul iese din altar şi stă în faţa uşilor împărăteşti, identificându-se cu întreaga comunitate, semn că şi el este parte din aceasta şi este doar un reprezentant al comunităţii înaintea Stăpânului, prin urmare singurul element care-l deosebeşte de ceilalţi este calitatea sa de sacerdot. În această calitate intră preotul în altar şi în această calitate îşi justifică prezenţa acolo. De aici rezultă că pe întreg parcursul prezenţei sale în Sfântul Altar preotul nu va uita de ce este acceptat acolo şi cum trebuie să-i fie comportamentul. Aceeaşi situaţie şi pentru diacon care, mult mai des decât preotul, se identifică mai mult nu cu rolul sacerdotal, ci cu cel de membru al comunităţii: sunt nenumărate momentele în care diaconul, folosind uşile diaconeşti, iese din altar şi rosteşte ecteniile din faţa uşilor împărăteşti, demonstrându-şi apartenenţa la grupul credincioşilor.

În mod excepţional, paraclisierul (crâsnicul, sfătul, fătul, etc.) are permisiunea, prin binecuvântarea rugăciunii săvârşite de preot, să intre în Sfântul Altar şi să contribuie la bunul mers al actului religios prin îndatoririle caracteristice. Prezenţa lui nu este „evidentă”, nici firească, ci, am putea spune, suportată. El ajută la pregătirea cădelniţei, pregătirea prescurilor, cel mult la înlocuirea lumânărilor de pe Sfânta Masă şi alte activităţi de acest gen care sunt menite să nu distragă atenţia preotului de la actul sacerdotal pe care-l are de împlinit. Vorbind despre o prezenţă suportată nu înţelegem prin aceasta o lezare a demnităţii umane a slujitorului, ci pur şi simplu o constatare a atribuţiilor limitate care i-au fost încredinţate în cadrul serviciului religios. De aceea locul şi atribuţiile paraclisierului vor fi bine stabilite de la început, în aşa fel încât acesta să nu se obişnuiască să facă mişcări fără rost, să se plimbe prin Sfântul Altar sau să perturbe buna desfăşurare a slujbelor prin prezenţa sa. Este bine ca paraclisierul să nu stea tot timpul în Sfântul Altar, ci doar atunci când prezenţa sa este necesară. Nici nu este recomandat ca el să intre şi să iasă mereu, pentru că va crea dezordine şi va distrage atenţia credincioşilor. Ideal ar fi dacă locul lui va putea fi stabilit într-un spaţiu adiacent Sfântului Altar, eventual în zona diaconiconului (nişa Sfântului Altar), unde se păstrează veşmintele, cărţile de slujbă şi lumânările, mai ales că el a preluat de fapt multe din atribuţiile vechi ale diaconilor.

În afara slujitorilor pe care i-am menţionat (şi bineînţeles, a episcopului, ca sacerdotul cel mai mare) nu există nici o raţiune pentru prezenţa altor persoane în Sfântul Altar. Atributul sacru al acestui spaţiu sacerdotal trebuie păstrat neatins, fără să fie transformat în spaţiu pentru discuţii, negocieri, etc. Preotul trebuie să-i conştientizeze pe ceilalţi, dar şi pe sine însuşi că Sfântul Altar nu este locul pe care el, ca slujitor, l-a câştigat de drept odată cu hirotonia, ci locul în care se învredniceşte a fi, pentru un timp, în calitate de „slujitor al tainelor lui Dumnezeu”. Că în Sfântul Altar este permisă exclusiv prezenţa persoanelor amintite mai sus reiese şi din faptul că singura excepţie apare în ziua sfinţirii bisericii, atunci când toată comunitatea este invitată să treacă, o dată pentru totdeauna, prin Sfântul Altar, ca mărturie a implicării şi participării tuturor la actul liturgic ce va fi săvârşit ulterior, peste veacuri.

Din punctul de vedere al spaţiului ca atare, Sfântul Altar este construit pe o parte mai înălţată faţă de restul bisericii şi este despărţit de navă prin iconostas. Deşi în primul mileniu creştin iconostasul a fost inexistent, în locul său fiind aşezat un grilaj scund, astăzi nu se mai poate reveni la vechea modalitate de delimitare din cauza legăturii care s-a creat peste secole între iconostas şi slujbe. Numeroase gesturi liturgice sunt efectuate în funcţie şi datorită prezenţei iconostasului sau a icoanelor de pe acesta, gesturi care în lipsa iconostasului ar părea lipsite de sens.

Este bine ca Sfântul Altar să nu beneficieze de prea multă lumină. Un spaţiu mai degrabă semi-obscur sau, în orice caz, mai sobru decât restul bisericii, va duce cu gândul la Sfânta Sfintelor şi va favoriza liniştea şi meditaţia. Bineînţeles, obturarea luminii este benefică atâta timp cât nu împiedică buna lecturare a textelor din cărţile liturgice.

De asemenea, Sfântul Altar trebuie păstrat în curăţenie şi ordine deplină. O prezenţă abundentă de obiecte: covoare, scaune, vaze cu flori, dulapuri, cuiere nu face decât să asfixieze activitatea liturgică, să îngreuneze atmosfera. Dezordinea nu este apanajul Celui ce a creat lumea şi „a văzut că toate sunt bune foarte”. În Sfântul Altar trebuie păstrate doar obiecte esenţiale pentru buna desfăşurare a slujbelor, iar acestea nu în număr mare. Câte un exemplar din fiecare obiect liturgic (cădelniţă, cruce, Liturghier, Molitvelnic, etc.) este suficient la slujbele de zi cu zi. Toate celelalte exemplare trebuie păstrate la diaconicon sau în altă parte rânduită, urmând a fi folosite numai atunci când va fi nevoie de ele.

Cel mai important spaţiu sacerdotal din Sfântul Altar este Sfânta Masă. Acesta este motivul pentru care spaţiului respectiv i se cuvine cea mai mare atenţie şi consideraţie. Acoperământul Sfintei Mese, de obicei alb (culoarea este schimbată în anumite perioade de peste an), trebuie păstrat neşifonat, curat, aşezat echidistant pe laturile acesteia.

Obiectele care îşi au justificată prezenţa pe Sfânta Masă sunt: Sfânta Evanghelie, Sfântul Antimis, Sfânta Cruce, chivotul, Sfânta Împărtăşanie (păstrată de obicei în chivot, alături de trusa  pentru Botez), două sfeşnice. La acestea mai pot fi adăugate una sau două vaze cu flori şi clopoţelul folosit în anumite perioade liturgice, cu menţiunea că vazele nu trebuie să acapareze spaţiul, iar clopoţelul poate fi adus pe Sfânta Masă doar pentru puţinele evenimente la care este folosit.

Obiecte care categoric NU îşi găsesc justificată prezenţa pe Sfânta Masă şi pe care slujitorii sunt tentaţi să le păstreze acolo: obiecte de scris, caiete, cărţi (cărţi cu predici), ochelari, ceas, telefon, vaze în plus, cruci, acoperăminte, prosoape. De asemenea, nu este permisă prezenţa vreunui obiect din plastic (cruce, vază, flori, etc.) sau a postamentelor din sticlă (acoperământ pentru întreaga masă, postament pentru vază, etc.). Nu numai că acestea nu au nici o legătură cu actul liturgic, dar prezenţa lor denotă dezorganizare, inconştienţă, delăsare, desconsiderare a celor sfinte.

În Sfântul Altar, în partea de nord (latura stângă) se găseşte şi Proscomidiarul, locul în care sunt pregătite darurile pentru Sfânta Jertfă. Ca şi în cazul Sfintei Mese, există un număr restrâns de obiecte care pot fi păstrate aici: Sfintele Vase (cu acoperămintele, steluţa, copia şi linguriţa), un sfeşnic cu lumânare, prescura şi vinul pentru jertfă, un vas mic pentru apă (căldura), tocătorul din lemn pe care vor fi pregătite prescurile. Deasupra mesei proscomidiarului este aşezat de obicei îndrumarul cu Rânduiala Proscomidiei. Este bine ca masa să aibă ataşat un mic dulăpior, în care pot fi ţinute Sfintele Vase atunci când nu se slujeşte şi în care mai sunt aşezate acoperăminte, procoveţe, etc.

Scaunul cel de sus, în care se aşează arhiereul în timpul citirii Apostolului, trebuie să stea în capătul de răsărit al absidei Sfântului Altar, în spatele Sfintei Mese. De aceea mărimea şi locul Sfintei Mese în viitorul altar trebuie proiectate cu grijă, în aşa fel ca între aceasta şi scaunul cel de sus să existe suficient spaţiu pentru acces.

Tot în spatele Sfintei Mese este aşezată o cruce mare, din lemn, sculptată sau pictată, pe care este reprezentată Răstignirea Mântuitorului. Aceasta va fi îndeajuns de bine fixată încât să nu se mişte, dar uşor de ridicat atunci când va fi folosită la Denia din Joia Mare.