„Eu nu mă împărtăşesc doar cu El ci cu veşnicia întreagă, cu fraţii mei, cu toate câte El le-a zidit !”

Doar din 2010 am început a merge la slujbele Bisericii noastre, după ce 28 de ani m-am întinat cu tot felul de murdării. Hristos m-a strigat şi mi-a întins mâna din copilărie, puţine au fost momentele când aproape că i-am şi atins-o, dar din păcate, de cele mai multe ori m-am întors cu spatele la El, la Cel care m-a iubit şi mă iubeşte mai mult decât orice şi oricine pe lumea asta şi dincolo de veşnicie.

O minte târâtă prin noroi, un suflet păcătos plin de amare patimi, căderi şi rătăciri… greu dar foarte greu se curăţă. Când eul stăpâneşte şi ne robeşte, şi mintea e oarbă şi nu pricepe. Cam aşa e şi cu mine.

Foarte greu înţeleg ce înseamnă să fii doar pentru El, ce este El, cine este El pentru mine, şi ce a făcut. Nu e de ajuns să crezi ci necesar e să-L simţi, să-L trăieşti şi fără răbdare nu se poate, fără lepădare nici gând. E de ajuns să facem un pas, are grijă Mântuitorul să-I facă pe restul către noi şi în locul nostru.

La început i-am cunoscut Răstignirea, Pătimirea, Durerea Lui dar nu cu inima, ci doar cu mintea, raţional. Şi mă gândeam cum de suferinţa Lui pentru noi a fost cea mai mare?! Şi a venit cârtirea. Mă întrebam, privindu-I suferinţa, oare alţii nu au pătimit şi mai mult, El a suferit doar un timp, căci atunci nu percepeam poate decât durerea fizică, o durere inviduală în mintea mea grea. Alţii în schimb o viaţă de durere, mucenicie şi necaz au dus. N-am fost în stare să spun asta cu voce tare, tacit mă bântuia. Până ce, din marea, marea milă şi grijă a Lui Dumnezeu pentru mine, mi-am citit gândul acesta într-o carte unde autorul acela spunând acelaşi lucru concluziona cu ceva pe care Domnul punând în inima mea i-a dat şi înţelegere.

Aşa este au fost şi alţii, spunea acesta, cu grele pătimiri, cu vieţi întregi în suferinţă şi jertfă pentru dreapta credinţă, dar nimeni, nimeni niciodată n-a putut vreodată a purta în trupul său păcatul întregii omenirii, fără a-i amesteca sângele. Toate cele împotriva firii, împotriva Fiinţei, dintru început până la sfârşituri El le-a simţit, le-a gustat amărăciunea, le-a răbdat.

Şi ca să înţeleg şi mai bine mă gândeam cum reacţionez eu cu o simplă durere de cap, cu un moment de deznădejde, cu un moment de mânie. Dar dacă cineva ar veni şi mi-ar lua ca într-un bulgăre tot răul vieţii mele şi mi-ar da să-l simt, pe tot odată. Imposibil! N-aş rezista! Dar pe lângă asta, pe lângă păcatul vieţii mele să-mi dea şi pe al fratelui sau mamei mele, dar a întregii omenirii!? Şi atunci am înţeles că ceea ce a făcut El a fost mai mare decât orice pe lumea asta, că numai El, Mântuitorul, a biruit păcatul tot.

Aşadar porunca cea dintâi („Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău” (Luca 10, 27), nu foarte greu de îndeplinit, acum după ce înţelesesem, cu mintea mea limitată, o fărâmă din Jertfa Lui. Dar cum s-o dreg cu cea de-a doua, să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însămi. Dar nu s-a spus oare să mă lepăd de mine! Să mă nevoiesc! Să mă ostenesc, ba chiar să mă urăsc! Să-mi urăsc nimicnicia! Să învăţ a mă jertfi, a rupe din mine, a mă smeri, a îngenunchia! Şi atunci cum pe el, pe fratele meu să-l iubesc la fel?!

Dar uite că nici asta nu a lăsat Domnul departe de inima mea şi tocmai Maica Siluana deschide drumul ăsta către sufletul meu şi spune că: „Aproapele tău e oglinda ta!” că e cu neputinţă omului a se vedea pe sine, în toată profunzimea lui ca, de exemplu, în palma lui, căci cu neputinţă ar fi a mai trăi după o vedere aşa de urâtă.

Pentru că El, Domnul, mult milostiv cum este, a lăsat să ne vedem în cel de lângă noi, că el, fratele meu, este oglinda mea. Iar Părintele Rafail Noica într-una dintre cele straşnice cărţi pe care Domnul mi le-a dat să citesc “Celălalt Noica – Mărturii ale Monahului Rafail Noica”, o carte aparent simplă dar rânduită de Dumnezeu să vină la cel mai potrivit moment al vieţii mele, m-a învăţat că nu-mi iubesc aproapele ca pe mine, căci eu nici nu mai sunt, ci ca pe un alt eu, acel eu este chiar el, fratele meu, aproapele meu.

Şi totul a prins contur. În neputinţa lui sunt eu. Păcatul lui este al meu. Goliciunea lui este a mea, mizeria lui, nimicnicia lui şi chiar sfinţenie de văd în el, pe a mea mi-o văd, căci toţi păstram în noi sfinţenia cea dintru început, ascunsă mai adânc sau nu.

Şi da, de-i judec pe fraţii mei pe mine mă judec. Căci ei sunt eu, de-i iubesc, de-i ridic, de-i odihnesc, de-i osândesc… mie îmi fac toate acestea. Când mă uit cu dispreţ la el, la aproapele meu, la mine mă uit şi chiar la Dumnezeu.

Noi suntem unii în alţii, depindem unii de alţii, de asta la mântuire nu te duci singur, ci prin cei pe care i-ai ajutat la mântuire, căci ajutându-i pe ei de fapt pe tine te ajuţi. Suntem un întreg, ca un bulgăre plin de milioane şi milioane de conexiuni, interdependente unele de altele, deşi cu unele reacţionăm mai mult, cu altele mai puţin suntem un TOT, un tot ţinut în palma Sa, un tot purtat pe Crucea însângerată. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, aceasta aduce roadă multă.” (Ioan, 15)

Tot drumul vieţii stă în devenirea cea întru Fiinţă, devenim fiinţe unite cu Fiinţa Sa. Un întreg. Şi El, darnic ca un Boier, a mers şi mai departe cu mine şi dă să văd că atunci când Sfânta Împărtăşanie mi se dă, acolo nu este doar El, nu este doar Hristos cu tot Trupul şi Sângele Lui, este acel TOT, este şi umanitatea pe care El a purtat-o, este şi creaţia întreagă, este şi Cuvântul cel dintru început, este şi soarele, este şi luna.

Eu nu mă împărtăşesc doar cu El ci cu veşnicia întreagă, cu fraţii mei, cu toate câte El le-a zidit. Mă înspăimânt, mă cutremur şi copleşită stau la vederea imensei Lui iubiri, a dărniciei Lui. Cum de, cu trupul şi mintea mea cea limitată, mi se dă, mi se îngăduie să i-au în mine pe Dumnezeu şi tot ce El creat-a pentru noi ?! Cum de, sufletul meu atât de limitat, aşa cum eu l-am adus, poate să poarte în el atât amar de ani şi pe Smeritul Dumnezeu ?!

Îmi aduc aminte de o pildă a unui sculptor ce face un dulce spic de grâu şi pe vârful lui odihnindu-se un porumbel. Mulţi s-au chinuit a înţelege, mulţi s-au pierdut chiar de adevăr neputând pricepe cum de un spic de grâu a putut suporta greutatea porumbelului. Era Maica noastră ţinând în Ea pe Dulcele Iisus.

Mare eşti Doamne! Şi minunate sunt lucrurile toate! Şi cu câtă înţelepciune le-ai făcut!

Ale Tale dintru ale Tale! Toate sunt ale tale şi toţi suntem ai Tăi! Din El venim, pe El suntem condamnaţi să-L iubim!

O, şi ce dulce condamnare! Nu înţeleg când aud de liber arbitru. Ce-i asta?! Cum adică eu pot alege dacă să-L iubesc sau nu? Dar există altă alternativă decât aceea de a te scufunda întru El, de a te contopi cu El? Nicicum! Cum aş putea eu, de exemplu să-mi aleg alt tată biologic, e cu putinţă oare aceasta? Da, doar poate amăgindu-mă că ar putea fi tatăl vitreg. Dar nu e. Unul e tatăl biologic şi rămâne în veac. Aşa este şi cu Bunul nostru Tată Ceresc. Să nu ne lăsăm amăgiţi, nu există alegere, n-ai cum alege.

De la El vii, la El te duci, la El toţi mergem, fie că vrem sau nu.

Şi ce nebunie să nu vrei!

Suntem condamnaţi să-L iubim, să ne iubim unii pe alţii! Îţi vine greu să-l suporţi pe cel care mereu îţi greşeşte? Caută să-l înţelegi, caută să-l iubeşti şi…

Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poţi spăla cu adevărat trebuie să te cobori la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea la care să poţi cuprinde picioarele lui la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste pentru curăţia lui.

Cine nu poate iubi atât de mult şi nu se poate apropia atât de dulce, nu va putea spăla şi curăţi niciodată în chip mântuitor pe nimeni.” (Pr. mărturisitor Constantin Sârbu)

“Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi dacă ne rugăm Lui şi dacă rămânem întru El, putem face pururea acest lucru. Căci zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi”, căci fără de Mine nu puteţi face nimic. Dacă ne rugam Preasfântului şi Preabunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântam pe cei ce ne vătăma pe noi.” (Pr. Cleopa Ilie)

Așa să ne ajute Stăpânul nostru Dumnezeu, să ne înveţe iubirea, să-I spunem că-L iubim, că vrem a ne odihni întru iubirea Lui, să ne plecăm genunchii şi inima la picioarele Lui să o aşezăm şi smerit cu ea să-I şoptim: Bunul meu Rege, eu sunt spin, Tu fă-mă crin!

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

Maria Vicol

Ortodoxia tinerilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.