Eu nu vad pe nimeni!

Am făcut greşeala de a îndemna un tânăr care se aşezase în spatele meu la biserică să treacă în partea bărbaţilor şi în loc să-l ajut cum intenţionasem deşi am făcut-o foarte discret, l-am supărat.

M-a apostrofat imediat: ”De ce-mi spuneţi, că eu ştiu !Vreau să mă împărtăşesc. Nu trebuie să vorbim în biserică!”Am bătut în retragere şi l-am lăsat în pace regretând nespus intervenţia (deformare profesională)şi cerându-mi iertare de la el şi de la Dumnezeu mi-am văzut de ale mele.

Dar ceea ce nu m-a lăsat totuşi să trec mai departe şi să uit incidentul a fost o vorbă rostită la repezeală : ”Eu nu văd pe nimeni!”

Sunt sigură că s-a gândit la faptul că odată ce intrăm în biserică trebuie să fim atenţi la rugăciune fără să ne preocupe ceea ce se întâmplă în jur.

Dar fără a fi neapărat un Argus tot nu poţi face abstracţie de cel de lângă tine mai ales că Biserica înseamnă atât comuniune cât şi comunitate.

Ne cunoaştem între noi,ne împărtăşim impresiile şi problemele,împărţim atât bucuriile cât şi necazurile şi pot afirma că în biserica noastră suntem ca în familie.

Ne-am obişnuit să veghem unul asupra celuilalt de aceea mi se pare cumplit de trist să-şi dorească cineva o comuniune în Hristos înconjurat de singurătate. Îmi vin în minte câteva întâmplări nefericite petrecute în biserică şi cred că oriunde se află mai mulţi oameni strânşi la un loc se pot ivi situaţii în care o mică neatenţie a unuia şi puţină atenţie a altuia pot genera lacrimi sau bucurie.

Într-o duminică din postul Naşterii Domnului în timp ce stătea la rând cu lumânarea în mână pentru a se împărtăşi unui bărbat i-a luat foc fularul însă o doamnă din direcţia opusă a observat şi astfel s-a putut evita o tragedie. Se mai întâmplă ca o credincioasă de-a noastră să cadă şi să intre în criză datorită unei neputinţe. Atunci indiferent de momentul în care ne aflăm în timpul slujbei ( pe care biata de ea nu şi-l alege) sar în ajutorul ei câteva persoane. Odată a intrat cineva cu intenţia clară de a produce tulburare în biserică ,altădată o bătrână s-a împiedicat şi ar fi căzut dacă nu ar fi ţinut-o cineva , un băiat a trecut iute prin faţa preotului care ieşise cu Sfânta Evanghelie şi puţin a lipsit să nu-i dea jos cartea şi câte alte situaţii-problemă nu se ivesc printre oameni!

Dacă nimeni n-ar vedea pe nimeni oare ce final ar avea un necaz  care ni s-ar întâmpla chiar nouă şi cum ar arăta biserica plină de necunoscuţi?     

     Nu vreau să ştiu!  

Cineva ar putea spune că cei care nu se pot descurca singuri mai bine ar sta acasă şi să urmărească slujba la Trinitas.

Uite că nu se poate!

De câţiva ani vine un bătrân sprijinit în două cârje . Pe orice vreme, fie că plouă sau îngheaţă îl vezi cum se îndârjeşte să-şi facă canonul căci oare ce altceva înseamnă mersul acela mai mult târâş de acasă până la biserică?Şi când te gândeşti câţi tineri zdraveni sau copii nu se ostenesc măcar să se scoale înainte de Sfânta Liturghie!

Niciodată n-am crezut că biserica este un loc al însingurării unde vii ,îţi primeşti porţia de har şi fără a te uita în stânga sau în dreapta pleci fericit.

Din toată tevatura asta care mi-a furat liniştea unei zile m-am ales cu o concluzie pe care de altfel mi-au confirmat-o şi alţii .Până când vor găsi unii tineri scuza puerilă că nu pot veni la biserică deoarece o babă ,o cucoană ,o tanti le  atrage  atenţia că nu se integrează în minimum de normă moral-civică ?

Lasă că nici de părinţi nu ascultă şi nu acceptă deloc să fie corijaţi atunci când nu se poartă civilizat.

Şi mă întreb cum ar fi viaţa noastră dacă i-am lăsa de capul lor să-şi manifeste “libertatea “de opinie,de credinţă,de manifestare ,de conştiinţă căci bieţii de ei (din păcate asta-i caracteristica majorităţii) sunt “stimulaţi” pe toate căile spre un anumit gen de comportamente care nu le fac bine în primul rând lor.

Sunt de acord că atunci când vrei să dai un sfat,să corectezi o atitudine ori să ajuţi pe cineva este bine s-o faci cu bunăvoinţă ca cel în cauză să nu se simtă prost.Este ideal să poţi vorbi (dacă ai cu cine) după slujbă însă puţini au răbdare să rămână până la sfârşit.

Uneori câte cineva comentează: ”De ce nu le spune preotul să nu mai vină la biserică în pantaloni sau cu capul descoperit,etc?” Nu cred că-i treaba preotului să privească pe fiecare cu ce este îmbrăcat ori cum se poartă în biserică şi să-i facă observaţie.

Comunitatea ar trebui să aibă grijă ca şi aceste reguli creştineşti care fac posibilă o împreună lucrare pentru zidirea aproapelui să fie respectate .

Nu-i cazul să comentăm acum de ce înaintaşii noştri au hotărât ca în dreapta bisericii să stea bărbaţii şi-n stânga ,femeile. Uneori se mai amestecă mai către uşă şi femeile intră pe teritoriu interzis dar n-ai să vezi viceversa căci de obicei,păcătoasele sunt mai numeroase. Şi … ca o acoladă la ceea ce era de înţeles dar n-a fost înţeles:

Cine (bărbat sau femeie) s-ar simţi confortabil ştiind că atunci când face metanii ori îngenunchiază cineva care nu vede pe nimeni se benoclează la el?

Tudora Luca