Fericirile tâlcuite de Sfântul Nicolae Velimirovici (II)

„Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai Lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru Care toată zidirea, bine-ncheiată laolaltă, creşte spre a fi locaş sfânt întru Domnul; întru El sunteţi şi voi zidiţi împreună, spre a fi locaş al lui Dumnezeu întru Duhul” (Efeseni 2, 19-22)

zzzzzzzzzzzzziomiomcoim

În timpurile străvechi, faraonii egipteni construiau piramide din piatră. Unele dintre acestea aveau înălţimi impunătoare de peste o sută de metri, care depăşesc de două ori înălţimea celei mai măreţe catedrale ortodoxe din Orient – biserica Sfintei Sofia din Ţarigrad. Construcţia acestor piramide gigantice rămâne să fie până în prezent o enigmă pentru omenire, ca, de altfel, şi întreaga cultură a Egiptului antic păgân: totul la nivel de poveste, totul la nivel de presimţire.

Faraonii edificau, probabil, aceste construcţii gigantice, visând la nemurire. Ei căutau nemurirea corpului, dar bănuiau că există şi nemurirea sufletului. Un alt motiv, care provoca construcţia acestor edificii, era setea de putere şi duhul concurenţei dintre faraoni. Construind piramide impunătoare, faraonii îşi doreau înveşnicirea numelui lor prin monumente ce ar fi rezistat timpului. În „Cartea morţilor” din Egiptul Antic se proroceşte judecata ce va să fie a zeului Osiris şi nemurirea sufletului omenesc. Toate acestea sunt însă exprimate în ipoteze neclare şi bazate doar pe nişte presimţiri.

Ipoteza egipteană antică cu referire la nemurirea sufletului omenesc este declarată în creştinism drept o realitate. Doar în creştinism ideea despre nemurire este curăţată de rătăcirile faraonilor, despărţită de vedeniile confuze păgâneşti, de presupunerile fantastice şi de ghiciturile arbitrare. Conceptul cu referire la nemurire în epoca creştină se întemeiază pe existenţa unui singur Dumnezeu viu şi este legată de jertfa mântuitoare a lui Hristos, de Învierea şi biruinţa Lui asupra morţii.

Şi creştinismul, la rândul său, a provocat oamenii la edificarea „piramidelor”. În creştinism, la o atare muncă de edificare sunt chemaţi nu doar împăraţii sau oamenii iluştri, dar şi toţi cei care cred în Hristos şi î-I urmează Lui, pentru că toţi creştinii, după cuvântul Celui Atotvăzător, sunt numiţi împăraţi: „Celui ce ne iubeşte şi prin sângele său ne-a dezlegat din păcatele noastre şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său, Lui fie-I slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1, 5-6)

În acest context, este de datoria fiecărui creştin să-şi ridice o piramidă duhovnicească  pentru sine – o piramidă de înălţare a sufletului său către Dumnezeu. Deci, câţi creştini sunt pe lume, atâtea piramide urmează a fi edificate. Aceste piramide creştine se cade a fi considerabil mai înalte decât cele ale faraonilor. Ele nu pot fi măsurate prin unităţi obişnuite de măsură, ele se înalţă mai sus de Lună, de Soare şi de tot universul material, se înalţă către Cerurile Sfinte şi doar acolo pot fi văzute în toată măreţia şi frumuseţea lor. Ele nu pot fi supuse nici timpului şi nici puterilor distrugătoare ale materiei. Toată lumea este neputincioasă în faţa acestor piramide duhovniceşti. Piramidele creştine există în afara stricăciunii, în afara morţii. Lor li se asigură nemurirea într-o lume în care numele morţii nu se pomeneşte şi tăişul ei este lipsit de putere, pentru că piramidele spirituale sunt mai reale decât orice lucru material. Ele sunt întemeiate pe un fundament duhovnicesc: în duh construite, în duh înfrumuseţate, în duh întărite şi împărăţiei duhovniceşti predestinate. Necesitatea acestor piramide şi planul construcţiei lor au fost declarate de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Iar constructori urmează a fi toţi oamenii botezaţi, însufleţiţi de conlucrarea atotputernică a Duhului Sfânt.

Fiecare dintre aceste piramide are nouă nivele de bază, iar al zecelea nivel este turnul bucuriei, prin care Însuşi Dumnezeu încununează construcţia. Fiecare nivel are câteva subniveluri şi mulţime de secţiuni. Toate nivelurile superioare se sprijină pe cele anterioare, lucru firesc şi în construcţiile pământeşti. Piramidă, în integritatea ei, este atât de minunată şi bine ordonată, încât copleşeşte orice privire.

După cum se ştie, faraonii îşi construiau piramidele pe nisip, aducând piatra din depărtare. Piramidele creştine ale raiului se construiesc pe cea mai tare piatră, care este Însuşi Hristos, fapt despre care Apostolul Pavel mărturiseşte următoarele: „Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai Lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru Care toată zidirea, bine-ncheiată laolaltă, creşte spre a fi locaş sfânt întru Domnul; întru El sunteţi şi voi zidiţi împreună, spre a fi locaş al Lui Dumnezeu întru Duhul” (Efeseni 2, 19-22).

Aşadar, să cercetăm cu atenţie minunatul plan al piramidei duhovniceşti din rai: nivel după nivel.

                      zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzjffr                                             

          Nivelul întâi: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”

Pe malul albastrului lac al Ghenizaretului, pe iarba verde, s-a aşezat Dumnezeiescul Ziditor şi a început să proiecteze planul noii construcţii. El însă nu şi-a creionat planul său pe vreun pergament sau alt material al timpului, ci l-a întipărit direct în sufletele ucenicilor săi. Cuvântul Său înflăcărat ca şi cum ar pune urma unei pecete de diamant pe ceara încălzită a sufletelor omeneşti. Primele Lui cuvinte descoperă cu ce începe construcţia piramidei raiului şi cum se clădeşte primul nivel.

         „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”

Doar aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeiescul Ziditor despre construcţia primului nivel, celui mai masiv şi mai trainic, care reprezintă fundamentul ce urmează să ţină întreaga zidire. Şi ţie, creştine, îţi sunt suficiente aceste cuvinte, dacă doreşti cu adevărat să edifici piramida împărătească, de care te vei bucura veşnic în Rai. Tu ştii că trăinicia unei clădiri depinde de faptul cât de adânc se sapă fundamentul ei. Sărăcia noastră omenească este destul de profundă şi ascunsă, încât mulţi nu ajung s-o cunoască. Dar fericiţi sunt cei care coboară până-n adâncurile ei.

Sărăcia duhului nu este un dar câştigat din afară, ci este o stare reală a omului, care necesită a fi conştientizată. Înţelegerea sărăciei duhovniceşti se atinge prin grele încercări la care omul îşi supune propria lui fiinţă. Cine însă se hotărăşte, acela ajunge să-şi perceapă sărăcia sa triplă:

  • sărăcia din punctul de vedere al cunoştinţelor sale;
  • sărăcia din punctul de vedere al bunătăţii sale;
  • sărăcia din punctul de vedere al faptelor sale.

Sărăcia este starea de lipsă extremă pe care o poate percepe omul, atunci când cugetă cu sinceritate la posibilităţile adevărate de cunoaştere ale minţii sale, la calităţile, virtuţile sale morale sau la orice faptă bună a sa şi înţelege în ce sărăcie mare se găseşte, în ce lipsă totală de acestea se află el.

Împletind firele în pânza vieţii sale, omul ar fi vrut sa-şi cunoască soarta, să înţeleagă cine este el, de unde vine şi cum ar trebui să procedeze în diverse situaţii de viaţă. Din păcate însă, chiar de este învăţat, el vede că toate cunoştinţele lui în comparaţie cu neştiinţa sa, sunt ca un pahar cu apă alături de o adevărată mare. El ar fi vrut să întreacă prin bunătate toate fiinţele din lume, dar se convinge că la fiece pas cade în mocirla răutăţii şi brutalităţii acestei lumi. El şi-ar fi dorit să facă cele mai măreţe, cele mai minunate fapte, dar se vede silit să înţeleagă că nu este în stare să facă nimic fără ajutorul din afară. Astfel, omul se convinge mereu: cât de neputincios şi cât de nemernic este el. Alţi oameni nu-l pot ajuta, pentru că şi ei, la fel, sunt slabi şi de nimic. Atunci omul se îndreaptă către Creatorul său, cade zdrobit înaintea Lui, se încrede voii lui Dumnezeu şi strigă, cerând-i ajutor. O astfel de percepere a nimicniciei sale şi înţelegere a neputinţei sale totale se numeşte sărăcia duhului,  iar sărăcia duhului se împotriveşte mândriei duhovniceşti.

Mândria duhovnicească este însă o nimicnicie mai mare decât sărăcia duhului. A înţelege şi a percepe nimicnicia proprie este, în realitate, o stare de nimicnicie mai mică decât mândria, pentru că mândria este nu numai necunoaştere, ci şi prostie. Mândria este mama tuturor relelor şi tuturor faptelor urâte săvârşite de om. Cunoaşterea de  sine înseamnă a vedea neputinţa şi nimicnicia proprie, înseamnă  a  ajunge la zdrobirea inimii şi, într-un sfârşit, a striga către Dumnezeu şi a-I cere milă, rugându-L de ajutor.

Zdrobirea inimii, sau smerenia omului, care izvorăşte din înţelegerea corectă a neputinţei sale este baza tuturor virtuţilor, baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin, este fundamentul piramidei din rai. Odată, un duh rău îl confruntă pe Sfântul Macarie, ca până la urmă să recunoască: „Pe toate le pot face, Macarie, pe care tu le izbuteşti, numai într-un lucru mă birui tu pe mine – în smerenie!” Despre smerenie sfinţii părinţi ai Bisericii vorbesc următoarele: „Smerenia nu are limbă ca să vorbească de rău pe cineva, nu are ochi ca sa vadă răul cuiva, nu are urechi ca să audă cuvintele rele spuse de cineva”. „Smerenia este poarta către Dumnezeu”. Cel care a înţeles că în neputinţa sa nu poate săvârşi nimic fără ajutorul Lui Dumnezeu, acela a pus un fundament bun pentru piramida sa din Rai. „…căci fără mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5), a zis Domnul. La fiece pas, de dimineaţă şi până-n seară, omul înţelept percepe adevărul acestor cuvinte. Această percepţie îl face pe om mare în faţa Domnului.

Când ne debarasăm de vântul hain al mândriei, atunci în sufletul nostru se face linişte şi în el vine Duhul Sfânt. Iar atunci când Duhul Sfânt intră şi se sălăşluieşte în suflet, El construieşte piramida Raiului în întregime, după înţelepciunea şi voia Sa, omul rămânând să fie stăpânul ei. O, frate al meu întru Hristos, important este să nu-L împiedici pe Duhul Sfânt să intre şi să zidească. Important este să întrezăreşti în tine tot ce este de la tine şi nu de la Dumnezeu, nu are importanţă unde: în domeniul cunoaşterii, simţirii sau dorinţelor.

Nu zice, trufaşule: „Pentru ce eu m-aş înjosi şi m-aş micşora singur pe mine însumi?” Nimeni nu-ţi cere să te înjoseşti, ci doar trebuie să recunoşti că eşti mai prejos de Domnul. Nimeni nu-ţi cere să faci din tine nimicnicie, ci doar recunoaşte nimicnicia ta care există deja şi este un lucru cert. Căci numai atunci când vei recunoaşte ceea ce este în realitate şi vei mărturisi acest lucru, doar atunci vei putea pune prima piatră în fundamentul clădirii duhovniceşti a sufletului tău. După asta vei putea zidi în întregime primul nivel al piramidei Raiului, care va fi tot ca din fier: trainic ca fierul şi strălucitor de un luciu închis asemeni fierului. Nu toată lumea ajunge să înţeleagă frumuseţea fierului, dar toţi îi recunosc trăinicia şi caută sprijin în el. Aşa este şi cu Smerenia în sufletul nostru, care, odată zidită, devine suportul de nădejde al sufletului spre mântuire.

 zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzjffr

 Nivelul doi: „Fericiţi cei ce plâng că aceea se vor mângâia”

Atunci când primul nivel este deja clădit în siguranţă, nu zăbovi, frate, ci începe zidirea celui de-al doilea nivel al piramidei duhovniceşti. Nivelul întâi nu prea bucură ochiul prin frumuseţea sa, precum fierul, care nu atrage privirea, în schimb este tare şi de nădejde, întocmai ca fierul care se utilizează în construcţia clădirilor. Primul nivel se află mai mult în pământ decât deasupra lui, el este aproape neobservat, ca şi orice fundament. Smerenia nu se atribuie unor virtuţi sclipitoare, nivelul întâi este constituit în întregime din gânduri despre nimicnicia noastră şi din senzaţii de neputinţă şi nemernicie a omului.

Al doilea nivel este o prelungire firească a celui dintâi şi este în totalitate constituit din lacrimi. Nu putem să nu plângem atunci când percepem adevărul despre fiinţa noastră.

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Nu trebuie să ne temem de lacrimi, căci anume lacrimile sunt un material minunat pentru construcţia piramidei spirituale! Atât de fin, dar şi atât de sigur, prin lacrimi întreaga noastră fiinţă se deschide în faţa Lui Dumnezeu. Nivelul doi, nivelul lacrimilor este esenţa interioară a sufletului, el arată splendid, ca şi cum ar fi fost construit din piatră scumpă şi poate fi asemănat cu opalul.

Cel mândru nu are lacrimi, el se laudă că niciodată nu plânge, că nu a plâns vreodată. El nu înţelege că se laudă cu o slăbiciune şi că lipsa lacrimilor nu este o putere. Privirea lui arde într-un foc uscat, care seacă inimile. Mândria îşi are începutul într-un strat subţire de pământ uscat de pe suprafaţa pietrei. Umezeala, însă, se ascunde la adâncime. Zdrobirea inimii în faţa Domnului este asemeni arăturii adânci, când cu brazda întoarsă sunt ridicate la suprafaţă straturi umede ale pământului. Cel zdrobit, sau smerit cu duhul, plânge. Sufletul lui este mereu plin de lacrimi, fapt despre care mărturisesc ochii lui. Cineva din sfinţii părinţi ai Bisericii amintea despre două botezuri: unul – cu apă şi al doilea – cu lacrimi. Alt învăţător zicea: „Plângi zi şi noapte şi nu te mai sătura de plâns!”.

Poţi să crezi că lacrimile sunt un semn al slăbiciunii. Nu gândi astfel! Creştinii au plâns cel mai mult în istorie şi au mers către moarte cântând. „Lacrimile sunt mirul ochilor”, spunea Antonie cel Mare. Cele mai păcătoase femei – Maria Egipteanca, Taisia şi Pelaghia – şi-au spălat sufletele cu lacrimi şi au devenit sfinte. Aşa a fost şi cu mulţi alţii. Mii de creştini s-au sfinţit, curăţindu-şi sufletele prin lacrimi de pocăinţă.

La fel poţi proceda şi tu, creştine. Este ştiut că după mult râs vine plânsul, cel ce râde mult va trebui să se căiască, iar cel ce varsă măcar o lacrimă de pocăinţă va câştiga iertare în faţa Domnului. „Vai vouă, celor ce  râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui.” (Luca 6, 25) – iată cuvinte sfinte din buze preasfinte. Niciodată din sămânţa lacrimilor n-a răsărit răul, iar din sămânţa râsului cu adevărat mult rău a răsărit în lume.

Şi totuşi, nu toate lacrimile sunt lacrimi evanghelice. Pentru construcţia piramidei Raiului nu sunt necesare lacrimile mâniei înfocate şi nici lacrimile de părere de rău pentru bogăţia pământească pierdută sau necâştigată.

Lacrimile evanghelice sunt cele, care curg din inimă zdrobită şi pocăită.

Lacrimile evanghelice sunt cele, care se tânguiesc pentru Raiul pierdut.

Lacrimile evanghelice sunt acele lacrimi, care se amestecă cu lacrimile copiilor şi ale suferinzilor.

Lacrimile evanghelice sunt acele lacrimi, care spală dauna ce am adus-o Dragostei cereşti.

Aşa cum la întâlnirea aerului rece cu cel cald se formează roua, la fel de natural apar lacrimile în ochii celui care s-a întâlnit cu căldura dragostei Tatălui Ceresc. Despre aceasta, psalmistul David scrie: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea…”.(Psalmi 41,3)

Cei care niciodată nu plâng nici mângâierea nu o vor simţi vreodată. Numai copilul care a plâns poate cunoaşte cu adevărat ce este mângâierea în braţele mamei sale. Nu întâmplător această lume este numită de îngeri:Valea plângerii. Omule, ai în faţa ta discernământul între a plânge şi a plânge, dar nu între a plânge şi a nu plânge. Sau vei plânge disperat şi fără de nădejde în faţa unei  Nirvane oarbe şi surde, sau vei plânge în faţa Mângâietorului Celui viu. Dacă vei plânge în faţa Mângâietorului Celui Viu – mângâiere vei câştiga. Însuşi Dumnezeu va pogorî la tine şi El va fi mângâierea ta. Însuşi Dumnezeu, în liniştea sufletului tău mângâiat, Singur îţi va zidi în continuare piramida Raiului.

 zzzzzzzzzzzzziomiomcoim

Nivelul trei: „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul”

Al treilea nivel al piramidei raiului se zideşte cu blândeţea. Blândeţea este fiica plângerii şi nepoata smereniei. Cele mai mari personalităţi ale Testamentului Vechi – Samuil, Ioan Botezătorul, Pururea Fecioara Maria – au fost primite de la Dumnezeu prin lacrimi. Însăşi blândeţea este o virtute obţinută prin lacrimi şi rugăciune. De aceea blândeţea nu poate fi separată de aceste personalităţi, precum lacrimile nu pot fi separate de inima omului. Aşa cum după norii ce se revarsă prin ploaie vine liniştea, la fel  şi Blândeţea  vine după cele două virtuţi anterioare: după Smerenie şi  Plâns vine Blândeţea. Această calitate era apreciată de oameni din cele mai vechi timpuri. Despre Moise se spune că „…era foarte blând, mai mult decât  toţi  oamenii care sunt  pe pământ.” (Numeri 12, 3). La fel se spune despre blândeţea protopărintelui Iacob şi a regelui David: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui” (Psalmi 131, 1).

Dar numai de la Hristos încoace, blândeţea se numără printre virtuţile necesare pentru zidirea sufletului omenesc. Fiul Lui Dumnezeu  a spus despre sine: „Sunt blând şi smerit cu inima.”(Matei 11, 29). Aşa cum este El, aşa trebuie să fie, si cei care-I urmează Lui. Blândeţea este prima virtute pe care au văzut-o oamenii în Hristos. „Iată Mielul Lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 29), a exclamat Ioan Botezătorul, văzându-L pe Mesia pe malul Iordanului. În timp ce alte persoane care erau acolo, îmbulzindu-se, se grăbeau să ajungă în preajma Prorocului ca să-i asculte cuvântul şi să se boteze, Iisus nu se grăbea. El mergea în linişte, ocolindu-i pe alţii, asemeni unui miel care de nimeni nu se atinge şi pe nimeni nu jigneşte. El se mişca ca  mielul , care îi ocoleşte pe toţi ca să evite ciocnirile.

Blândeţea se manifestă în lipsa  tendinţei de a ocupa primele rânduri. Acest lucru se întâmplă datorită încrederii totale în voia Domnului. Cei blânzi ştiu că Creatorul pune omul acolo, unde El binevoieşte, de aceea cel blând este gata să se supună voii Domnului atât în primele rânduri, cât şi în ultimele. Pentru el nu are importanţă unde îl va rândui Domnul, cel mai important lucru pentru el este să facă voia Lui Dumnezeu, oriunde s-ar afla. Omul  blând ştie că cei de la urmă, dacă se vor încrede în voia Domnului, vor dobândi o cunună mai de cinste, decât cei care rup primele rânduri, numai ca să-şi facă voia lor proprie.

Blândeţea mai poate fi înţeleasă şi astfel: pe nimeni să nu jigneşti, ci răbdător să suporţi orice ocară. Închipuiţi-L pe Hristos înaintea judecătorilor sălbătăciţi de mânie. În timp ce ei strigau, Îl ponegreau, scuipau în El şi îşi rupeau hainele de pe ei, Hristos „ Ca o oaie la înjunghiere S-a adus şi ca un miel  fără de glas în faţa celui  ce-l  tunde, aşa El nu-şi deschide gura Sa.” (Fapte 8, 32). Tăcerea paşnică a sufletului Său era asemeni unei străluciri de linişte deasupra mării înspumate de furtună. Această linişte a sufletului Său era atât de minunată şi de neatins, încât Apostolul îi îndeamnă prin ea pe creştini, zicându-le: „ Eu însumi, Pavel, vă îndemn prin blândeţea şi îngăduinţa lui Hristos…” (2 Corinteni 10,1, ).

Apostolii au fost prin blândeţea lor asemeni Învăţătorului lor. El i-a trimis ca pe nişte miei în turma de lupi, adică le-a poruncit să fie blânzi printre cei obraznici şi răbdători printre cei răzbunători. El i-a învăţat să fie ca mamele hrănitoare de prunci, care suferă când îşi alăptează pruncii, dar rezistă aceste chinuri cu răbdare: „Noi  am fost blânzi în mijlocul vostru.  Aşa cum o doică îşi  îngrijeşte pe propriii săi copii” (1. Tesalonicien 2, 7).

Nişte călători ajunşi în locurile unde locuia un pustnic şi văzând cum acesta suferă răbdător ocara unui cioban, care vorbea urât lingă chilia lui, s-au mirat mult şi au întrebat pustnicul de ce face acest lucru. Pustnicul le-a răspuns: „Prin aceasta mă învăţ să rezist răului, spunându-mi: cum voi putea să rezist acel rău mare atunci când el va sosi?”. Pe un părinte stareţ mereu îl fura vecinul său care îi şi slujea. De câte ori întra în chilia stareţului, la plecare lua câte ceva. Stareţul observa acest lucru, dar nu-i spunea nimic. Atunci când a sosit însă ceasul morţii stareţului şi toţi cei din preajmă s-au adunat ca să se ierte cu el, acesta a luat mâna slujnicului şi, sărutând-o, a zis „Mâinilor acestora eu le datorez trecerea mea în Împărăţia Cerurilor”.

O, cei blânzi, voi veţi câştiga drept moştenire pământul. Nu înţelegeţi cum poate fi acest lucru? Cum? Ca şi la Apostoli, numele cărora este cunoscut astăzi pe întreg pământul mai mult decât orice alte nume. Cuvintele cărui conducător le auzim astăzi mai mult decât cele ale Apostolilor? Cei care nu au blândeţe nu vor moşteni o palmă nici aici pe pământ şi nici în Rai. Şi tu, creştine, zideşte-ţi al treilea nivel al piramidei tale cu ajutorul blândeţii.

Blândeţea este asemeni pietrei scumpe de ametist în care joacă culori de cele mai fine nuanţe.

 rugaciune

Nivelul patru: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”

Iată planul creării celui de-al patrulea nivel al piramidei raiului. Materialul de construcţie este tendinţa tuturor forţelor sufleteşti spre adevăr – setea de adevăr. Necesitatea în adevăr, bazată pe dorinţa înflăcărată pentru dreptate, se formează asemeni foamei şi setei. Foamea şi setea în toate timpurile au fost motive, care provocau construcţiile. Aici însă nu este vorba de foamea şi setea trupească, care se potolesc cu pâine şi apă. Este vorba despre marea foame şi măreaţa sete  pe care sufletul celui blând le poartă în sine şi pe care nu le poate potoli cu toate bunătăţile şi băuturile lumii acesteia. Omul blând, omul-miel zice dintotdeauna că este sătul şi mulţumit, pentru că rabdă. În realitate, însă, o mare sete de adevăr se ascunde, asemeni unui vulcan, în adâncul sufletului său. Este uşor să-l saturi pe cel mândru, adică pe cel care toate zilele vieţii sale pe pământ le iroseşte pentru distrugerea sufletului său. El se hrăneşte cu orice necurăţie pământească; este necesar doar să-l împingi înainte, să-l pui în fruntea caravanei omeneşti şi el va fi sătul şi mulţumit. Pe cel, însă, care şi-a ridicat în sufletul său, primele trei nivele ale piramidei Raiului, nimic din cele pământeşti, trecătoare şi stricăcioase, nu-l mai pot sătura. Un astfel de om priveşte lumea cu ochii Lui Dumnezeu, cugetă cu mintea Lui Dumnezeu şi caută adevărul Lui Dumnezeu. Drept adevăr el  înţelege dreptatea şi rânduiala lucrurilor aşa cum au fost descoperite şi lăsate de către Domnul: adevărul despre Creator, adevărul despre lume, adevărul despre om, adevărul despre scop, adevărul despre cale. Adevărul este rânduiala dinlăuntru şi rânduiala din afară, rânduiala în suflet, rânduiala în trup, în societate, în toată lumea, rânduiala  Lui Dumnezeu în toate – acesta este adevărul. Mai bine zis, dreptatea este alcătuită din două părţi: cunoaşterea adevărului şi făptuirea  lui. Tot ce este necesar omului  să cunoască şi să făptuiască ca să se apropie de Dumnezeu, ca  să-I placă Lui Dumnezeu este numit cu un singur cuvânt – dreptate. Fariseii nu erau însetaţi de dreptate, pentru că insistau că au dreptate. Şi Pilat nu era însetat de dreptate, cu toate ca-L întreba pe Iisus: „Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38).

Flămânzi şi însetaţi de dreptate erau cei care de la bun început au mers după Hristos şi nu L-au părăsit pe El până la moarte. Şi astăzi cei însetaţi de dreptate sunt cei care însetează după Hristos, pentru că Iisus Hristos este plinătatea dreptăţii, întreg Adevărul şi întreaga ordine, aşa cum a zis El Însuşi despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6). Celor care flămânzesc şi însetează de Hristos, ca desăvârşire a dreptăţii, le este făgăduit că se vor sătura. Încrezându-se în această făgăduinţă, mulţi creştini au urât foamea trupească şi setea lumească şi au mers să caute potolirea setei duhovniceşti. Mulţi dintre ei lăsau tot ce-i lumesc şi plecau sihaştri în pustiu, se zăvorau în peşteri, se făceau schimnici, se ridicau pe stâlpi, ca să crească în sine setea duhovnicească, ca apoi această sete muncită să fie îndestulată cu dreptate cerească, adică cu Domnul Iisus Hristos. Ei însetau de ceruri, iar lumea înseta de ei.

Împăratul Constantin cel Mare l-a chemat din pustiu pe Sfântul Antonie numai ca să-l privească. Împăratul Teodosie îl implora pe stareţul Zinovie să vină din Egipt la Ţarigrad numai ca să-l vadă şi să-l asculte pe acesta. Împăratul Leon s-a dus el însuşi în pustiu, numai ca să-l vadă pe Moise Murin, un om sfânt. Vedeţi deci, că atotputernicii cârmuitori ai lumii, în sufletele cărora se trezea setea duhovnicească, se coborau din pristolurile lor pământeşti şi căutau întâlnire cu cei, care mereu se simţeau însetaţi de Dumnezeu şi tindeau înflăcărat să se sature din dreptatea Lui la trapeza cerească. Lumea îi considera sătui şi mulţumiţi, iar ei, până la sfârşitul vieţii lor, permanent simţeau chinuitoarea şi înălţătoarea sete de dreptate – de Dumnezeu. Ei considerau îndestularea lumească drept foame, iar lumea considera setea lor de Dumnezeu drept îndestulare.

Cu adevărat, este o artă să alegi setea. Robii Lui Dumnezeu au ales setea cerească şi cu aceasta au creat cel de-al patrulea nivel al piramidei Raiului, trainic şi minunat, asemeni pietrei de smarald. Gândiţi-vă că foamea şi setea lor va fi potolită. Iar setea înşelătoare de plăceri lumeşti niciodată nu va fi posibil de a o potoli. Nici aici şi nici în cealaltă lume. Aduceţi-vă aminte ce a spus Ziditorul prin gura Prorocului: „Iată servii Mei vor mânca, dar voi veţi flămânzi, iată servii Mei vor bea, dar voi veţi  înseta, iată servii Mei se vor veseli, dar  voi veţi fi ruşinaţi!” (Isaia 65, 13).

 aaaaaa

Nivelul cinci: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”

Cel flămând şi însetat de bogăţiile înalte, se va zgârci sau se va mulţumi oare cu puţinul, cu măruntul de jos?

Cel însetat de dreptatea netrecătoare a Lui Dumnezeu, va încerca oare să adune praful stricăcios al pământului?

Cel, care aspiră la veşmântul veşnic al duhului, va plânge şi se va zdrobi oare după o haină din iarbă?

Milostenia pentru un astfel de om este la fel de firească ca şi pentru un călător care, înainte de a purcede la un drum lung, împarte vecinilor tot ceea ce îi va deveni povară pe calea aleasă.

A împărţi lucrurile materiale este cea mai mică şi necesară jertfă pe care o putem face.

Mult mai importantă este însă grija pentru sufletul omului, întărirea celor apropiaţi în adevăr, îndrumarea lor pe calea dreptăţii, rugăciunea pentru ei este o jertfă necesară, dar nu şi cea mai mare.

         Cea mai măreaţă jertfă  este să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău. O atare milă a arătat Domnul Iisus Hristos întregului neam omenesc prin jertfa sa de pe cruce. Această milă a Domnului a fost şi este atât de mare, încât nu mai poate fi numită doar milă, ci este însăşi Dragostea.

Mila izvorăşte din izvoare mai curate sau mai tulburi. Cel mai curat izvor de milă este compătimirea sau mângâierea cu inima (milosârdia). Compătimirea (milosârdia) se naşte într-o inimă miluitoare. Atunci când cineva îl compătimeşte pe cel aflat în nevoie şi îl ajută în numele Domnului, mila lui se naşte dintr-un izvor curat şi este apreciată înalt în cerurile îngereşti. Să ne aducem aminte de viaţa celor pe care istoria creştinismului îi numeşte milostivi: Ioan Milostivul şi Filaret cel Milostiv. Cel care preţuieşte bunurile pământeşti mai mult decât sufletul, acela nu poate fi milostiv. Când Sfântul Grigore …. a fost ales episcop de Roma, el avea o frică mare, să nu-şi piardă sărăcia. Despre acest sfânt se spune că el se temea mai mult să-şi piardă sărăcia decât bogaţii averile lor.

În Sfânta Scriptură citim: „…omul milostiv îi face bine propriului său suflet” (Proverbe 11, 17). Când faci bine altuia, ţie îţi faci bine îndoit şi însutit, căci Domnul vede şi răsplăteşte. Preacuvioasa maica Sarra vorbea despre milosârdie, ca despre o  virtute ce poate fi educată: „Fă milă din început măcar din dragoste pentru om, ca apoi să deprinzi a face milă din frica de Dumnezeu”. Serafim de Sarov sfătuia referitor la milă: „Dacă nu ai cu tine nimic din ce ai putea oferi celui sărman, roagă-te Lui Dumnezeu pentru el”. Dumnezeu a zis unui popor nemilostiv: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13), adică fiţi milostivi unul faţă de altul, decât să-mi aduceţi jertfă Mie. Iată cum Dumnezeu îi iubeşte pe oameni! El consideră mila făcută de noi cu alţi oameni egală cu jertfa adusă Lui Însuşi şi chiar mai importantă.

Fără Dumnezeu nu putem fi milostivi cu alţi oameni. Viziunea noastră corectă despre alţi oameni se ţine pe ceea ce credem noi despre Dumnezeu ca Tată Ceresc. Astfel, cercul faptelor noastre bune faţă de cineva întotdeauna îşi are epicentrul său în Dumnezeu.  Însă, pe cât de clară este porunca Domnului cu referire la milă, pe atât de reală este  şi pedeapsa pentru cel nemilostiv. Despre aceasta Apostolul Iacov ne spune: „Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă.” (Iacov 2, 13). Iar cel milostiv va fi miluit la Judecata de Apoi a Domnului. Milostivul va fi miluit în Împărăţia veşnică a lui Hristos. Cel milostiv va fi miluit şi va fi veşnic iubit de îngeri şi de cei drepţi.

Astfel, nivelul cinci al piramidei Raiului, piatră cu piatră, se clădeşte din milă pentru sufletul său sau pentru alţi oameni, din milă pentru animale sau altă creaţie a lui Dumnezeu. Acest nivel este asemeni pietrei de sapfir, care străluceşte de un albastru ceresc deosebit de frumos.

 aaaaaa

Nivelul şase„Fericiţi cei curaţi cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Curăţia inimii se ţine pe milă. Cel zgârcit şi egoist niciodată nu va cunoaşte fericirea de a fi curat cu inima. El nu va putea edifica al şaselea nivel, pentru că îi lipseşte cel de-al cincilea nivel, îi lipseşte virtutea milosteniei. Avraam era plin de milostenie şi aceasta l-a ajutat să-şi cureţe inima, ca apoi cu inima curată să-L vadă pe Dumnezeu. De ce nu se vorbeşte despre curăţia sufletului, dar se vorbeşte anume despre curăţia inimii? Pentru că inima este concentraţia maximă a sufletului – miezul lui. Din inimă izvorăsc cugetele, în inimă se ascund dorinţele, în inimă se cuibăresc toate patimile. Anume din acest motiv a fost dat sfatul: „Fiule, ia aminte la graiurile mele, de cuvintele mele alătură-ţi auzul;  păzeşte-le în inima ta pentru ca izvoarele tale să nu scadă. Că ele viaţă sunt tuturor celor ce le află şi vindecare fiecărui trup. ” (Proverbe 4, 20-23).

Atât timp cât măduva stejarului este sănătoasă, crengile, mânate de vânturi, pot bate fără niciun risc peste tulpina acestuia. La ce folos însă va fi frumuseţea veşmântului, de vreme ce pivotul arborelui din tulpină va fi măcinat de vierme? Simeon Noul Teolog numea păcatele viermi. Păcatele sunt acelaşi lucru pentru om ca şi viermii tocitori pentru un pom. Niciun fel de păcate nu surpă inima omului într-atât ca cele tăinuite, ascunse. Scoate viermii la soare şi ei se vor usca. Spune despre păcatele tale cel puţin unui om, spune păcatele tale preotului la mărturisire şi ele ţi se vor ierta şi vor înceta să mai existe. Şi viermii, şi păcatele sunt tari doar la întuneric.

Atât timp cât David se ţinea de legea Domnului, el putea vorbi cu Dumnezeu şi se supunea voii Domnului cu uşurinţă. Atunci însă când a încălcat această lege, Dumnezeu a încetat să mai vorbească cu el şi i se adresa prin proroci.

Inima curată este oglinda în care iubeşte să se privească Dumnezeu. Domnul Dumnezeu Şi-a scris numele Său măreţ şi înfiorător peste tot, prezenţa Lui se adevereşte în orice taină a naturii, dar nemijlocit, fără taină El se arată doar în inima curată a omului. Iată cum omul se poate înălţa peste firea lui. Câtă măreţie şi bucurie au oamenii care se învrednicesc de această cinste: a-L primi pe Creator, ca şi pe un Oaspete, în strâmtorarea inimii lor! Cei care nu au privit în ieslea Betleemului şi nu au văzut până la ce adâncimi poate pogorî dragostea dumnezeiască, cu anevoie pot înţelege acest lucru.

Omul se poate înălţa şi poate cădea, Dumnezeu însă nu se înalţă, El poate doar să pogoare. Dumnezeu nu are unde să se înalţe mai sus de Sine Însuşi, iar omului îi este dată posibilitatea să se înalţe mai sus de sine şi să ajungă înălţimea Dumnezeirii. Din slăbiciunea sa, omul cade, dar cu puterea Lui Dumnezeu, se ridică. Pentru această ridicare omului i se cuvine să-şi pregătească inima, s-o cureţe de noroiul  păcatelor mărunte şi de mocirla păcatelor grele, în rest – totul va face Dragostea Domnului, Dumnezeul nostru.

Inima se curăţă prin credinţă, nădejde şi dragoste, prin frica de Dumnezeu şi aşteptarea Judecăţii de Apoi, prin uimirea pentru toată creatura zidită de puterea şi măreţia Celui Preaînalt, prin încercarea Proniei Dumnezeieşti, prin răbdare, prin smerenie, dar şi prin  multe alte virtuţi înalte. Şi, chiar dacă, cu timpul, inima omului se va curăţa prin toate acestea, în ea va rămâne totuşi izul (miirosul, gustul) pământului, al păcatului, al morţii şi va fi acest iz în ea,  până când Duhul Sfânt, pogorât ca un vânt din înălţimile Cereşti, nu o va vântura şi, ca un Fulger, nu o va umple cu prospeţimea Sa. Vom putea afirma că inima s-a curăţat, ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, doar atunci când va dispărea însăşi amintirea despre păcatele săvârşite.

Curăţia inimii este asemeni cristalului de munte şi cel de-al şaselea nivel al piramidei raiului se construieşte din el. Lumina cerească trece prin aceşti pereţi transparenţi şi nu întâmpină nici un obstacol. Acolo n-a mai rămas nici urmă de întinăciune şi nimic din ce ar putea împiedica Cerurilor să lumineze toate ungheraşele şi hudiţele sufletului la acest nivel.

O, creştine, când vei intra în Împărăţia Lui Dumnezeu, zidirea sufletului tău va bucura Îngerii Preacuraţi, pruncii şi tinerii pe care Dumnezeu i-a luat din timp la Sine, fecioarele care prin fecioria lor au trecut peste podul morţii în Rai. La nivelul şase, nivelul curăţiei, tu îi vei întâlni pe toţi aceştia şi împreună cu ei te vei desfăta de contemplarea chipului Domnului.

 0000000bg

Nivelul şapte: „Fericiţi făcătorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”

Curăţia inimii este temelia păcii, liniştii şi a odihnei. Pe această temelie se ţine nivelul păcii, al şaptelea nivel al piramidei care te ridică către ceruri. Nu poate fi paşnică inima umplută de porniri mincinoase, de dorinţe nebune ale lumii noastre stricăcioase şi de patimi urâte, deoarece toate acestea tulbură apele şi ridică furtuni întunecate în largul marii vieţii omeneşti. La înălţimi se purifică chiar şi apa tulbure din bâltoace stătătoare. Ridică-ţi, omule, inima spre înălţimi şi cerurile o vor curăţa. În inima ta curată se va sălăşlui pacea şi Dumnezeu se va oglindi în ea.

Pacea şi odihna sunt desfătări duhovniceşti. Asemeni acestora, şi curăţenia inimii va fi desfătare duhovnicească. Cine are pacea înlăuntrul său, acela dispune de mare desfătare în sufletul lui, de care nimeni nu-l poate lipsi. Cine are pacea în suflet, acela îL are pe Hristos, căci spus este: „ El este pacea noastră…” (Efeseni 2, 14). Cel ce se ţine de Domnul, acela neapărat va dobândi pacea în suflet, pentru că Hristos este numit „Domn păcii,…” (Isaia 9, 5).

Cel care se va apropia în timpul furtunii de malul Dătătorului de pace, acela va primi pacea şi va înceta să se teamă, căci Hristos este Dătătorul de pace şi El a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă,…” (Ioan 14, 27).

Cel care zice că îL are pe Hristos în el, prin aceasta adevereşte că are pace în sufletul său. Numai cu Hristos putem atinge pacea în sufletul nostru, fără de El nicidecum. Apostolul Pavel vorbeşte mult despre împăcarea Lui cu Dumnezeu. Trebuie să ştim, însă, că această împăcare nu este o tocmeală între voinţa noastră şi voinţa Lui Dumnezeu, ci supunerea deplină a voinţei noastre, de bunăvoie şi cu bucurie, voinţei Lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte şi despre împăcarea noastră cu oamenii. Această împăcare înseamnă consimţământul, înţelegerea dintre voia noastră şi cea a altor oameni. Oamenii au încercat să se împace şi să vină la înţelegere timp de mii de ani şi n-au reuşit să atingă pacea. De aceea apostolul Pavel afirmă că pacea între oameni se poate atinge doar prin recunoaşterea voii Lui Dumnezeu de către toţi oamenii.

„Cum se aude, aşa se răspunde”. Cine aude lumea Lui Dumnezeu în sine, acela răspunde acestei lumi şi o iradiază în jurul său fără efort deosebit, uşor de tot, ca şi cum ar respira cu ea. De aici a face pace înseamnă a o primi şi a o da. A primi pacea de la Dumnezeu şi a o transmite oamenilor şi tuturor făpturilor din jurul tău. Da, şi tuturor făpturilor! Să ne amintim că sfinţii Lui Dumnezeu trăiau în pace chiar şi cu fiarele sălbatice, pe care le mângâiau ca pe nişte miei blânzi. A face pace înseamnă a duce pace şi fiarelor, şi întregii naturi, căci nimic nu aduce mai multă nelinişte în natură decât tulburarea păcătoasă a omului. Nu natura aduce pace omului, ci dimpotrivă – omul aduce pace naturii. Făcătorul de pace va fi numit fiul Lui Dumnezeu. El va fi numit cu acelaşi nume ca şi Hristos din veac în veac. Făcătorul de pace săvârşeşte lucrarea lui Hristos. În numele Tatălui Ceresc, el cheamă la frăţie; în numele dragostei cereşti, el cheamă la iubire de fraţi. Ca să aducă pacea între oameni, el le aminteşte acestora despre rădăcina lor împărătească şi îi ridică la un nivel mai înalt de rudenie, nivel unde se poate afla adevărata pace – cea de nezdruncinat.

Pacea socială nu este trainică, trainică este doar pacea frăţească. Nu concetăţenii, ci confraţii pot primi şi avea pacea dumnezeiască, care este adevărata pace. Făcătorul de pace neapărat propovăduieşte măreaţa şi apropiata rudenie a familiei Dumnezeieşti, el este cel care vorbeşte despre paternitatea şi frăţia cerească. „Toţi sunteţi fraţi, pentru că aveţi un Tată unic în ceruri!” Acesta este argumentul lui tare în favoarea păcii, căruia niciun om cugetător nu-i poate sta împotrivă. Acesta este cel mai înălţător şi însufleţitor argument în favoarea păcii între oameni. Pentru acesta făcătorul de pace necontenit se adresează Lui Dumnezeu în rugăciune, zicând: „Iartă-le lor, Doamne, pentru că nu ştiu ce fac; iartă-le lor, Doamne, ei sunt copiii Tăi, iar Tu le eşti Tată!”. Şi Tatăl îl ascultă pe Fiul său făcător de pace şi prin el dăruieşte oamenilor Duhul Său Sfânt, Care aduce darul ceresc al păcii oamenilor înrăiţi. Iar pacea pentru ei este sănătate, este viaţă.

Făcătorii de pace construiesc cel de-al şaptelea nivel al piramidei Raiului, care este asemeni aurului curat, ce străluceşte nobil în liniştea păcii.

 0000000

Nivelul opt: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ca a lor este Împărăţia Cerurilor”

Cel care îşi construieşte o casă înaltă din materia pământească, neapărat va trezi invidia vecinilor săi răi. Cel însă care îşi construieşte piramida raiului din materie duhovnicească, neapărat va trezi invidia demonilor. Demonii îi urăsc cel mai mult pe cei care au câştigat pacea trainică în sufletul lor şi darul împăcării fraţilor certaţi, pentru că demonii află mare desfătare în certurile dintre oameni. Ei ar fi vrut ca oamenii să trăiască permanent în dezbinări, să fie nefericiţi şi din cauza asta să cârtească împotriva Dumnezeului lor. Scopul demonilor, din început, este să-i facă pe oameni să se revolte împotriva Lui Dumnezeu. Lor le este pe plac Kain ucigaşul, dar nu Abel cel blajin. Ei îl acceptă pe Isav şi îl resping pe Iacob, ei îl iubesc Kaiafa şi îl urăsc pe Gamaliil, ei îl primesc pe Saul şi nu-l suferă pe Pavel. De aceea, cu o deosebită neosteneală, îi urmăresc pe cei drepţi. Ei fac pacoste dreptului singuri, dar mai des prin oameni care au stricăciunea în sufletul lor. Ei îi adună împreună pe cel slabi duhovniceşte şi îi îndreaptă împotriva drepţilor Lui Dumnezeu.

Domnul vede acest lucru, dar îngăduie ca oamenii slabi şi demonii să năvălească asupra robilor săi. Atotvăzătorul îngăduie toate acestea, ca neputinţa să se arate încă şi încă o dată drept neputinţă şi să se ruşineze. Atotînţeleptul îngăduie toate acestea pentru ca, văzând-le, oamenii să se încredinţeze că adevărul şi în zdrenţe este mai tare decât minciuna cu coroană şi pe tron. Atotbunul îngăduie toate acestea ca încă o dată să pună cunună pe capul biruitorului. Aşa cum tâlharii atacă pe cei bogaţi în lume, la fel demonii răi şi oamenii rătăciţi năvălesc peste cel bogaţi duhovniceşte.

Sfântul Nil, împărtăşindu-şi experienţa sa duhovnicească, zicea: „Dacă te rogi cu adevărat, fii gata să înfrunţi năvălirile demonilor”. Apostolul Pavel mărturisea lui Timotei cum a răbdat suferinţe şi prigoniri aduse lui în Antiohia, în  Iconiu şi în Listra: „Câte prigoniri am răbdat!, şi din toate  m-a izbăvit Domnul.” Iar la sfârşit a menţionat: „ Prigoniţi vor fi si  toţi cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus.” (2 Timotei 3, 11-12).

Trebuie  spus, că Domnul a prevestit toate acestea şi nu le-a tăinuit de ucenicii Săi. Apostolii erau loviţi cu pietre şi goniţi dintr-un loc în altul. Cei care îL urau pe Iisus îl prigoneau pe Sfântul Atanasie asemeni unei fiare sălbatice. La fel a fost urmărit şi prigonit Melentie din Antiohia. Ioan Gură de Aur a suferit şi a murit în prigoană. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Preacuvioasa Olimpiada. Nenumăraţi sunt cei care au răbdat prigoana pentru Hristos. Sfântul Vasile i-a răspuns judecătorului, care-l ameninţa cu izgonire din ţară, că lui îi rămâne doar să se bucure de acest lucru, pentru că el nu poate fi izgonit acolo unde nu este Dumnezeu. Înţeleptul Ioan Gură de Aur astfel tâlcuieşte roadele prigonirii: „Aşa cum plantele cresc mai repede atunci când sunt udate, tot aşa  şi credinţa noastră când este prigonită, înfloreşte mai frumos şi se înmulţeşte mai bine”.

Şi pentru că Fiul Lui Dumnezeu a fost prigonit, toţi copiii Lui Dumnezeu, deveniţi fii ai Lui prin har, şi-au dorit să fie şi ei prigoniţi. Ei considerau acest lucru drept o bună răsplată şi ştiau că suferă pentru dreptatea Lui Dumnezeu. Suferinţele pentru Dreptatea Lui Dumnezeu sunt un material minunat pentru construcţia piramidei raiului. Cel de-al optulea nivel al piramidei Raiului se ţine bine pe cele şapte niveluri anterioare şi străluceşte în întregime asemeni pietrei scumpe de topaz. Când vor întra în Împărăţia Lui Hristos, aici, la acest nivel se vor întâlni toţi cei care au fost prigoniţi pentru dreptatea lui Dumnezeu de la facerea lumii.

 0000000

 Nivelul nouă: „Fericiţi veţi fi voi când va vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”

Dacă până acum am vorbit despre prigoana pentru dreptatea Lui Dumnezeu, acum, la nivelul nouă, vom vorbi despre prigoana pentru Hristos. Dacă la nivelul opt dreptatea reprezenta întreg sistemul creştin de gândire şi comportament, atunci la nivelul nouă dreptatea Lui Dumnezeu în întregime este întruchipată în Iisus Hristos. Aceste două nivele ale piramidei Raiului sunt zidite din acelaşi material – din suferinţe: pentru dreptatea Lui Dumnezeu şi pentru Hristos. Aceste suferinţe sunt foarte necesare şi scumpe pentru zidirea templului sufletesc, de aceea Dumnezeu ne cere în edificarea construcţiei repetarea nivelului de două ori şi de două ori răsplăteşte pentru suferinţe, ca şi cum ar pune peceţile Sale pe construcţie, confirmând prin ele veridicitatea a toate nivelurile construite anterior. Diferenţa dintre nivelul nouă şi opt constă în faptul că la acest nivel se vorbeşte despre suferinţe mult mai chinuitoare şi pătrunzătoare decât cele precedente. Necinstire, minciună, calomniere, cuvinte de ocară, batjocură – şi toate acestea pentru Hristos – se prăbuşesc peste credincios, fiind ultimele şi cele mai mari ispite în calea mântuirii lui.

Dacă sub o astfel de presiune se sfărâmă orice piatră tare, cum să se mai opună inima omului? Dacă sub o astfel de presiune a voinţei se albeşte orice ţesătură murdară, atunci unde să se mai ascundă sufletul omenesc?

Aici se vorbeşte despre mucenicie în numele Lui Hristos. Cel care din voie liberă primeşte mucenicia, acela câştigă scumpul material pentru zidirea celui de-al nouălea nivel al piramidei raiului. Cei care au reuşit să edifice opt nivele anterioare pentru templul sufletului lor, nu-şi mai doresc nimic mai mult în lumea asta decât din toată inima să-şi jertfească viaţa pentru Domnul lor. O atare sete de mucenicie a existat în Biserica Lui Hristos pe tot parcursul istoriei ei, din perioada apostolilor şi până în zilele noastre.

Când Apostolul Andrei cel întâi chemat a fost adus la cruce ca să fie răstignit, acesta a strigat cu o deosebită râvnă şi bucurie: „O, dulce cruce, cât de mult te-am aşteptat, cât am visat la o astfel de soartă!”. Şi Sfântul Antonie, cel plin de nenumărate virtuţi, avea la bătrâneţe o singură dorinţă: să fie chinuit şi omorât pentru credinţa Lui Hristos. Pentru asta a lăsat pustiul şi a plecat la Alexandria, unde a intrat în dispute aprige cu ereticii, sperând să cadă răpus de mâna acestora. Însă Pronia Lui Dumnezeu a fost alta şi Antonie, în linişte, s-a stins din viaţă în pustie.

Închipuiţi-vă cortegii  întregi de creştini mucenici, din perioada prigoanei asupra creştinismului, care merg spre Golgota lor, cum ei pe cale cântă cu bucurie imnuri creştine, de parcă nu ar merge la moarte, ci la nuntă. Lumea nu a văzut exemple mai minunate în istoria sa.

Mulţi dintre aceşti mucenici, ani în şir au lucrat, zidind piramidele raiului pentru sufletele lor, piramide care acum se înalţă minunat şi strălucesc prin toate cele nouă nivele. Unii dintre ei, abia de au început construcţia, sau erau la o zi-două de cale până mântuire (uneori chiar o ora-două) şi au murit pentru Hristos. Pentru jertfa lor duhovnicească, Dumnezeu i-a răsplătit cu templul sufletului, construit de la primul şi până la ultimul nivel, pentru că ei erau asemeni lucrătorilor pe care Dumnezeu i-a tocmit pe seară şi cărora le-a dat aceeaşi plată ca şi celor, care s-au trudit ziua întreagă.

Sfântul Adrian, care era slujitor în armata romană, fiind pătruns de jertfelnicia şi răbdarea creştinilor prigoniţi, s-a încreştinat şi a primit moarte de mucenic. Înainte de a fi executat, împăratul păgân l-a întrebat: „Adrian, tu cred că ti-ai pierdut minţile?”. La care Sfântul mucenic a răspuns: „Nu Împărate, abia acum mi-a venit mintea la cap!”.

Şi în zilele noaste aflăm loc pentru slujire mucenicească Domnului. Secerişul Domnului este la fel de bogat ca şi în timpurile anterioare. Avem atâtea exemple pe care uneori nu le observăm: femei prigonite de bărbaţii lor pentru că cred, merg la biserică, se roagă, postesc. Parcă aşa o femeie are nevoie de Neron, dacă în casa ei locuieşte un  „neron”, care o chinuie pentru Hristos? Sau un adolescent care vine de la gimnaziu în lacrimi, pentru că colegii l-au luat în derâdere atunci când a mărturisit că îL iubeşte pe Iisus Hristos. Sau un învăţător care este luat în derâdere de colegii săi pentru concepţiile sale creştine şi administraţia îi indică să-şi ţină convingerile mai departe de pedagogie, de copii.

Dar câte suferinţe se prăbuşesc peste cei care nu aprobă lumea desfrânată de azi, politica tolerantă faţă de nonvalori, peste cei care luptă pentru credinţă, rabdă limite, intimidări, înjosiri. Toţi aceştia şi mulţi alţii, care suferă pentru Hristos sunt ziditori de onoare ai piramidelor cereşti şi în cealaltă lume ei se vor învrednici de cinstea de a fi în rândurile armatei de cuvioşi a Lui Dumnezeu, cuvioşii care au suferit de dragul Lui Hristos ocară, batjocură, bătăi, calomnii şi chiar cea mai ruşinoasă moarte.

Nivelul nouă al piramidei  Raiului va fi în întregime clădit din rubinul sângeriu, care va sclipi în minunata strălucire a cerului. La acest nivel se vor întâlni toţi cei care au suferit pentru Hristos în această viaţă, care L-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât viaţa. Aici este împărăţia Dragostei Dumnezeieşti.

 

Turnul fericirii

Cu nivelul nouă se încununează piramida raiului. Însă deasupra acestuia mai este încă ceva, ceva asemănător cu un al zecelea nivel, care aminteşte un far ce iluminează întreaga construcţie, la baza căreia este smerenia şi la vârf mucenicia. Farul nu este construit de om, ci îl edifică Însuşi Dumnezeu de la Sine şi din dragostea Sa. Şi deoarece acest luminător produce o nespusă bucurie sufletului, când acesta îl vede, el se numeşte Turnul bucuriei.

„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”

(Matei 5:2-12; Cf. Luca 6:20-26)

Şi bucurie, şi desfătare, şi răsplată!

Dar nu acea bucurie care se sfârşeşte, ci bucuria cea fără de margini. Nu acea desfătare a trupului care aduce amărăciune şi dezamăgire, ci desfătarea duhovnicească care este veşnică. Nu acea plată ce se dă lucrătorului cu ziua, ci răsplata ce se dă fiului; nu de la stăpânul străin, ci de la Tatăl; nu după timpul lucrat, ci din dragoste.

Acest Turn al bucuriei arată mai mult ca unul ce coboară din ceruri, decât ca şi unul care se ridică către cer. Prin el Dumnezeu ca şi cum ar veni în întâmpinarea omului, care îşi ridică templul sufletului său. Cu adevărat prin Turnul bucuriei Creatorul înfrumuseţează şi luminează piramida raiului, ridicată de sufletul nostru. Acest Turn străluceşte de o lumină neînchipuită, asemeni unui cristal enorm de diamant. Razele lui înseninează întreaga construcţie – de la primul până la ultimul nivel, contopindu-le într-un tot întreg, viu şi de nedespărţit.

În încheiere trebuie de spus: să nu-şi închipuie cineva piramida Raiului ca pe o construcţie pământească. Această piramidă nu este materială, ci duhovnicească. Deşi nu este materială, ea este destul de reală, mai reală decât orice din cele văzute. Piramida Raiului văzută din ceruri în afara corpului uman aminteşte omul, dar nu orice om, ci omul-Dumnezeu, pe Înseşi Iisus Hristos, pentru că în Împărăţia Cerurilor nu poate intra cel, care nu se aseamănă cu Iisus Hristos. Nimeni nu poate introduce în Ceruri o oarecare zidire a sa proprie, ce s-ar deosebi de construcţia prescrisă, plănuită şi dată de Dumnezeu. Şi atunci, când va veni clipa despărţirii de trup, vom vedea clar,  noi şi îngerii din ceruri, ce am izbutit să construim în viaţa noastră, creştini fiind şi avându-L ca temelie pe Iisus Hristos. Să ne amintim cuvintele slugii Lui Dumnezeu, Apostolului Pavel: „Iar dacă  pe această temelie zideşte cineva cu aur, cu argint, cu  pietre scumpe, cu  lemn, cu  fân, cu paie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi Ziua; fiindcă  el  în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri cum anume e  lucrul fiecăruia. Dacă lucrul  pe care cineva  l-a zidit deasupra  rămâne, acela plată va primi; dacă lucrul cuiva va fi ars, păgubit va fi; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1 Corinteni 3, 12-15).

 

Traducere din limba rusă

de Tatiana DOIBANI,

pentru Lumea credinței.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.