Fresca tămăduitoare: Batjocorirea Mântuitorului

A-ţi alege clipe-icoană din viaţa Mântuitorului, pentru a-I semăna, este o tânjire firească pentru orice creştin. Unii dintre cei care-L iubesc vor să-L urmeze în ipostaza de vindecător (să-mi ajut seamănul, scăpându-l de durerile, de bolile lui! fie şi luându-le asupra mea), alţii aleg propovăduirea, lucrul în zona Cuvântului. Câtă iubire îndreptăm spre părintele care ne desluşeşte un sens în plus din viaţa plină de taine şi simboluri a Domnului nostru Iisus Hristos!

Eu aş vrea să-i îmbrăţişez sfintele Picioare, să le scald cu lacrimile mele, cerând iertare, că nu L-am iubit îndeajuns ca să renunţ la răutatea, la mânia mea, urâtă ca o desfrânare.

În fiecare zi mă străduiesc să pricep care este Voia lui Dumnezeu cu mine. Şi când o descopăr, în târziul amiezii, mă uimesc că Domnul îmi cere mai puţin decât soţul şi chiar decât copilul pe care îl cresc. Iisus vrea doar să stau la icoana Sa, să Îl contemplu şi să-L iubesc.

Această răceală zdravănă, cu care m-am ales după ultimele ploi, ţine de 6 zile, dar nu mă simt chinuită de ea. Mă bucur că mi-a fost dată în această Săptămână, după Împărtăşanie (primită desigur, pe datorie), o accept ca pe un binemeritat canon.

De o vreme, temnicerul meu este un copil, care îşi permite să calce fără măsură peste viaţa mea. I-am spus, vede cu ochii ei că sunt bolnavă şi am rugat-o să nu invite fetiţe în această joi, fiindcă mă obosesc şi nu-mi pot reveni din boală. Dar la prânz, ea a venit cu Natalia, care şi-a permis să-mi ceară socoteală cu voce ridicată, de ce am primit-o ieri pe Ioana, o altă fetiţă de la orfelinat (i-am finanţat câteva zile din săptămâna altfel, pentru care alocaţia nu-i ajungea). Invidie, gelozie şi aroganţă, plăcerea sportivă de a scuipa un exemplar uman mai slab, cu ochii sclipind de febră.Sunt un gunoi pe care toţi copiii, chiar cei pe care i-am miluit şi primit cu iubire în casă, calcă peste viaţa mea şi nu am un loc liniştit unde boli.

În privinţa fetiţei, Domnul continuă să facă minuni, pentru că mintea ei este greu de stăpânit cu metode omeneşti. Fără ajutorul Lui, al Învăţătorului, copilul ar fi cu neputinţă de educat.

Pentru câte n-ar trebui să fac rugăciune de mulţumire?!

Dimineaţa, puţin după şapte, în miercurea cenuşii, am reuşit să o împărtăşesc pe fetiţă. Nu prea îşi găsea locul în biserică, se legăna de nerăbdare, iar citeţul se afla în mijloc, chiar pe trecătoarea spre altar, blocând-o cu tetrapodul cel greu.

În seara de marţi, biserica mea are maslu şi denie, slujire grea, cu mulţi preoţi, aşa că, fiind miercuri dimineaţa, doar pr. D. ţinea liturghia darurilor mai-nainte sfinţite, cine să mai împărtăşească şi copiii?! O clipă m-am temut, dar ştiam că Domnul nu mă lasă, fiindcă acest copil cu isterie gravă avea nevoie stringentă de sfânta împărtăşanie şi eu, chiar mai mult decât mica făptură, tânjeam să o unesc cu Hristos, căci n-o mai scoteam la capăt cu aberaţiile ei comportamentale, care îmi provocau o mânie aproape continuă (gâtul mi s-a inflamat de cât mi-o opream în acel punct), până ce părintele meu m-a dezlegat şi m-am putut împărtăşi.

Sunt ispite cu care nu poţi lupta dacă te ţii departe de Sfântul Potir. Şi sunt atât de perverse, încât ajungi să crezi că eşti prea păcătos şi nu mai are rost…

Bine, să zicem că nu voi primi împărtăşanie, dar de spovedit trebuie să le spovedesc, trebuie să-l spun pe cel-rău şi să fiu dezlegată de chinul care ajunge să-mi distrugă fiecare zi a vieţii.

Ieri am pălmuit copilul. Nu vreau să-mi îndreptăţesc gestul prin neascultarea sa, prin provocarea continuă la care mă supune criza pe care o străbate, nevoia de a mă contrazice la fiecare cuvânt sau sfat de viaţă, tonul de învăţătoare cu care mi se adresează (nu mă întrerupe, acum vorbesc eu!) interdicţia de a-i atinge nu doar corpul, ci şi manualele în care trebuie să citesc cerinţa problemei, ca s-o ajut la lecţii. Sunt simptomele isteriei infantile extinse asupra obiectelor, a cuvintelor pe care le spune. Nimic nu poate fi atins din ce este al ei, nici măcar patul, pe care şi-l lasă nefăcut.

Poate că de fapt, secvenţa pe care am primit-o în viaţa mea pentru a o lucra nu este (numai) spălarea Picioarelor Lui cu lacrimile căinţei, ci şi îndurarea scuipării fără motiv şi acuzării nedrepte, tocmai de către făptura pe care o iubesc mai mult.

De trei luni durează această prigonire, pe care cel-rău o împlineşte prin copil. În tot acest timp am cercetat cum, cum, cum să rezist scuipării de aproape, cum să împiedic mânia să urce, cum să obţin apatheia… Am citit cărţi de psihologie, dar acestea descriu numai simptomele isteriei, nu dau soluţii. Şi numai azi, în Marea şi Sfânta Sâmbătă, mi-a fost dat să descopăr fresca batjocoririi Mântuitorului, pictată de Ioan Popa, în mânăstirea Afteia. Contemplu demnitatea Lui în zornăiala de vorbe a celor care acuză şi mărunţesc cuvinte ofensatoare. Privind această frescă îmi dobândesc pacea, îmi lărgesc sufletul. Descopăr că inima mea mai poate cuprinde încă destule scuipări şi răspunsuri cu dragoste.

Nu găsesc alt tratament al isteriei aproapelui, decât să devin pubela aberaţiilor lui, privind cu pace această icoană a Mântuitorului. Fără să mă îngrijorez pentru copilul cu totul needucabil.

I-L ofer Lui, cu toată credinţa. Doar El este Învăţătorul…

Elena Frandeș