LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Har și vindecare în Biserica Spitalului „Bagdasar – Arseni”

Share
biserica de la Spitalul Bagdasar – Arseni din București

La vremea sărbătorilor, cuvântul magic este „bucurie”, iar oamenii devin mai frumoși, mai îngăduitori și mai buni, urându-și unii altora, înainte de toate, sănătate. Dar fiecare trăiește ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru el, iar sărbătorile ne găsesc uneori unde nici nu gândim. Și pentru că alinarea trebuie să vină de undeva, aleșii Domnului, preoții, se străduiesc să vindece rana din suflet, ca o întregire a tămăduirii trupești ce vine de la medici. Așa au apărut capelele din spitale, în semn de mângâiere și vindecare. Pe părintele Eugen Cucu l-am cunoscut în bisericuța de la Spitalul „Bagdasar – Arseni” din București, iar după Sfânta Liturghie mi-a împărtășit câteva dintre experiențele trăite în biserică sau lângă patul bolnavilor.

 

Mesaj divin pe sigla spitalului: Nihil sine Deo

O întâmplare nefericită a făcut ca înainte de sărbători să ajung pentru o vreme la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar – Arseni”, un spital mare, în care încă de la intrare nu mai ești tu, este ca și când ți-ai pierde identitatea. Cartea de vizită a spitalului îmi era oarecum necunoscută, dar curiozitatea m-a făcut să aflu câte ceva despre acest loc extrem de curios.

Înființat în anul 1975 ca Centru de Referință Național de Neurochirurgie, Spitalul Clinic „Prof. Dr. Bagdasar” a fost transformat în 1993 în spital de urgență, pentru ca în 2001 să-și schimbe numele în Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar – Arseni”. Astăzi, acesta este unul dintre cele mai importante spitale de urgență din țară, aici ajungând cei care de obicei au șanse rezervate de vindecare sau chiar de supraviețuire. Spitalul este cea mai mare clinică de neurochirurgie din România, în cadrul căreia se abordează o întreagă patologie traumatică, tumorală, vasculară, craniană, degenerativă și spinală.

Cam așa se conturează un succint portret al acestui loc, dar ceea ce m-a frapat încă de la intrare a fost sigla spitalului, pe care scrie clar: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu”). Nădăjduiesc ca cei care trudesc în acest loc să fie parte a acestui înălțător mesaj divin, încercând să rămână cât mai aproape de oameni și de suferințele lor, încercând ca tămăduirea trupească să fie întregită întotdeauna cu cea sufletească.

Sfânta Liturghie și Sfântul Maslu în biserica spitalului

Omul bolnav este întotdeauna mai gânditor și mai rugător, căutând acea apropiere de Dumnezeu de care are atâta nevoie. Înființarea lăcașurilor de cult în spitale a fost unul dintre cele mai fericite lucruri care s-au întâmplat în folosul oamenilor bolnavi.

Timp de peste zece ani, în incinta Spitalului Clinic de Urgență „Bagdasar – Arseni” a funcționat un mic paraclis închinat Sfântului Alexandru. Slujbele erau săvârșite și atunci, ca și astăzi, de părintele Eugen Cucu, pe care dacă nu îl găsești în biserică, cu siguranță îl găsești la căpătâiul vreunui bolnav care are nevoie de asistență religioasă.

În urma lucrărilor de consolidare și modernizare a clinicii, cineva a avut fericita idee ca și lăcașul Domnului să arate altfel și astfel s-a construit biserica din curtea spitalului, o biserică mai încăpătoare, unde să poată participa la slujbe atât bolnavii, cât și aparținătorii lor, dar și personalul medical al spitalului. Biserica cea nouă a spitalului poartă hramurile Sfinții Împărați Constantin și Elena, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Părintele Eugen nu vine ocazional aici; acesta oficiază în fiecare duminică Sfânta Liturghie, la fel și în toate sărbătorile ortodoxe de peste an, iar miercurea după-amiază, ajutat de alți slujitori ai Domnului, săvârșește slujba Sfântului Maslu, atât de ajutătoare celor suferinzi, mai ales în acest loc.

Părintele ne îndeamnă să mulțumim zilnic pentru toate darurile pe care ni le face Dumnezeu, pentru că „iubim și suntem iubiți, suferim și putem să iertăm și, mai presus de toate, trăim și luptăm pentru viață”.

Ce simte preotul la căpătâiul unui bolnav grav?

Stând de vorbă cu părintele Eugen, am încercat să ajung la starea pe care oamenii o au în fața bolii:

„Orice om care ajunge pe un pat de spital se schimbă din toate punctele de vedere”, spune părintele. „Majoritatea celor care urmează să suporte operaţii complicate Îl au în minte şi pe buze pe Dumnezeu şi, alături de membri ai familiei prezenţi şi cu siguranţă şi de cei de acasă, se roagă pentru reuşita intervenţiei chirurgicale. În relația cu cei din jur, toate pârghiile de comunicare se schimbă.

Apropierea preotului de patul bolnavului ridică dintru început o mulțime de semne de întrebare. Creștinii practicanți comunică mult mai ușor, se spovedesc, se împărtășesc și se lasă în voia Domnului cu nădejde. Cei care însă sunt mai puțin inițiați în viața creștină sunt mai rezervați, mai suspicioși și de multe ori chiar speriați.

Atunci când ești grav bolnav, vine o vreme când începi să derulezi viaţa ta din urmă şi cam reaşezi lista priorităţilor. Pe secţiile de Terapie intensivă sunt în stare de a fi sau a nu mai fi. Graniţa dintre viaţă şi moarte este foarte fragilă.

La început mi-a fost foarte greu. Nici acum nu este uşor, dar nu poţi să plângi cu toţi. Trebuie să-i îmbărbătezi cât mai mult, să le ridici spiritul. Cei mai mulţi îşi pun o întrebare care pare veşnică: «Dar de ce eu? De ce mie? De ce acum?». Alţii împing lucrurile şi mai încolo: «Ştiu eu oameni care sunt mult mai răi decât mine şi au făcut şi au dres… Şi ei sunt sănătoşi!». O comparaţie subiectivă, desigur. Ei vor explicaţii şi este foarte greu să le dai o explicaţie concretă, să le spui cu punct şi virgulă care este realitatea. Nu se pot face asemenea corelări! Judecăţile noastre omeneşti nu au nimic de-a face cu judecăţile lui Dumnezeu. Noi judecăm cât putem noi de obiectiv, dar suntem subiectivi. Judecăţile lui Dumnezeu sunt însă taine”.

Multe mi-a povestit părintele Eugen, iar starea în care mă aflam mi-a intensificat sentimentele față de suferință, atunci când te afli față în față cu aceasta. Am aflat povești de viață cutremurătoare, pe care am să vi le dezvălui cât mai curând, dar de această dată nu mi-am dorit nici o clipă să expun imaginea unor oameni aflați în suferință, mulțumindu-mă cu atmosfera surprinsă în biserica spitalului și cu vorbele precum o mângâiere duhovnicească ale acestui minunat părinte.

Mariana BORLOVEANU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *