LOADING

Type to search

Icoanele de la Laz

Ortodoxie si traire

Icoanele de la Laz

Share

Florin Poienaru, câștigătorul concursului „Icoana ortodoxă – lumina credinței” la secțiunea Cruce de procesiune, este un demn urmaș al școlii de pictură pe sticlă de la Laz, al cărei prim reprezentant a fost în urmă cu 250 de ani Savu Poienaru, talent și tehnică transmisă peste generații și urmașilor săi până în zilele noastre. A fi descendentul unui neam de iconari înseamnă în același timp și o binecuvântare, dar și o responsabilitate.

Cum a luat naştere şcoala de icoane pe sticlă de la Laz?

Primul care a început să picteze icoane pe sticlă este Savu Poienaru, care a trăit între 1777 și 1829. Tradiţia s‑a transmis şi generaţiilor următoare: Simion, Toma, Ioan, Ilie I, Aron, Partenie, Ilie II şi Maria. Savu Poienaru a pictat şi pe zid, spre exemplu osuarul de la Jina sau biserici, ca de pildă pictura din nava bisericii din Pianu de Sus.

Familia se trăgea din Poiana Sibiului. Nu se ştie unde a învăţat meşteşugul Savu Poienaru. Urmaşul său, Simion, s‑a născut în Laz şi a trăit între 1802 şi 1872. Simion este cel care a pus bazele şcolii de icoane pe sticlă de la Laz.

Ce diferenţă este între icoanele realizate de iconarii de la Laz şi alte icoane pe sticlă?

Icoanele de Laz au o estetică aparte, sunt mai bine lucrate. Aş putea spune că micile detalii fac marile diferenţe. Pentru iconarii de la Laz nu primează cantitatea, ci calitatea. Ele sunt lucrate în timp, cu multă migală. De pildă, linia iconarilor de Nicula este foarte liberă şi frumoasă: ei au făcut multe icoane, desenul a fost cât se poate de liber. În schimb, iconarii de la Laz, Lancrăm, Mărginime, Ion Pop de Făgăraş au acordat timp lucrărilor. Icoana transmite duhul, aceasta au căutat iconarii vechi mai cu seamă. Iconarii din vechime pictau iarna, în timp ce vara lucrau la câmp. Nici eu nu am trăit exclusiv din icoană. Meseria mea este cea de tâmplar, dar am început să pictez din pasiune.

De când pictaţi?

Pictez din 2007. Înainte să încep să pictez icoane aveam un atelier de tâmplărie în sat şi mătuşa, Maria Poienaru Deac, declarată de UNE SCO tezaur uman viu, a venit să îi fac nişte rame pentru icoanele pe care le picta. Mi‑a dat de făcut câteva rame şi i‑am promis că vin să văd cum pictează. Noi de copii am crescut cu asta, ştiam că am fost din neam de pictori de biserici. Tata ne‑a explicat că icoana pe sticlă se pictează invers. Mi‑a arătat şi mi‑a şi explicat. Mi‑a dat culori şi, pe nesimţite, am început să pictez. Dacă nu există pasiune, dăruire, nu poţi picta; dacă însă picură şi Dumnezeu un pic de talent, atunci cu adevărat te poţi simţi binecuvântat.

Pictura vine ca ceva firesc?

Eu nu pot să pictez în orice stare. Fără echilibru sufletesc nu pot să pictez icoană. Când ai tensiuni interioare nu te poţi apropia de icoană pentru că nu iese nimic şi strici şi ce ai făcut până atunci; e mai potrivit să laşi lucrul până când simţi că poţi şi vrei. Este absolut necesară o stare lăuntrică de echilibru şi de pace, altfel poţi petrece trei ore de chin pentru a face ceva care, dacă eşti echilibrat, poţi realiza în 30 de minute. Nu o poţi face ca un serviciu.

Dumneavoastră cum pictaţi?

În primul rând, pictez numai pe sticla făcută manual, glajă, care este adusă tocmai din Germania. Sticla este suflată într‑un balon gros şi înalt, la 1400 de grade Celsius. Poţi face apel şi la sticla confecţionată industrial, pe care o poţi obţine de unul singur. În acest caz, sticla este introdusă într‑un cuptor electric care dă efect de glajă, dar nu este autentică. Un cuptor electric consumă mult. Eu, însă, caut să folosesc glajă autentică. Sunt singurul din ţară. De aceea icoanele pe care le pictez se adresează mai mult colecţionarilor, iar preţul unei icoane variază de la 400‑500 de euro până la 1000 de euro. Pot termina în trei‑patru zile o icoană, dar o icoană mai complexă necesită timp, trebuie să laşi timpul necesar. Pot lucra  a o icoană şi 20 de zile, câte șapte ore pe zi. Tot eu fac şi ramele. Stilul în care pictez este cel al
şcolii de la Laz, mă inspir din modelele iconarilor de la Laz, predecesorii mei.

Care sunt temele dumneavoastră preferate?

Două teme sunt preferatele mele şi ele au fost pictate preponderent de iconarii din Laz: Maica Domnului Jalnica şi Prăznicarul. Prăznicarul este foarte greu de executat şi nu oricine poate face un prăznicar aşa cum ar trebui. Iniţial, icoanele pe sticlă erau ieftine, ele erau făcute mai cu seamă pentru omul simplu din popor, pentru ţărani; acum s‑au schimbat lucrurile, ele se adresează domnilor, colecţionarilor. În acelaşi timp, pictez şi pentru preoţi. Icoana nu poate fi numai obiect de artă, ea are şi rol religios, e o fereastră către cer. Ea este un mediu de rugăciune. Şi un colecţionar se poate folosi de icoană în acest fel, dacă iubeşte icoana. Am comenzi chiar şi de la colecţionari din străinătate.

Mai este de actualitate icoana?

Da, pentru că ea înlesneşte rugăciunea şi rugăciunea e mereu de actualitate. Nu are cum să fie altfel. Eu aş aduce un necredincios şi l‑aş lăsa să stea o săptămână pe vârful Şureanu, la staţia eoliană, să fie doar el singur cu vântul, fulgerele. Atunci începi să te simţi mic, singur, departe, neputincios în faţa puterii naturii, a Creaţiei. Pe un ateu acolo l‑aş duce. Cât timp va sta acolo îşi va schimba convingerile. În câţiva zeci de ani s‑a schimbat mult atitudinea oamenilor faţă de Biserică. S‑a ajuns şi la noi ca în Occident. Numai bătrânii mai merg la biserică. Ce folos că în Occident sunt catedrale mari în stil gotic sau baroc, dacă oamenii merg din ce în ce mai rar la biserică, iar catedralele lor sunt goale? Noi încă simţim Paştile, Crăciunul, mai ales la sat, acolo unde ajunge mai puţin influenţa tehnologiei. Acolo unde a ajuns civilizaţia s‑a distrus tradiţia. Eu consider că din punct de vedere spiritual Maramureşul este superior Bucureştiului. Lumea a rămas ancorată în trecut. Din păcate, însă, nu va rămâne aşa, şi acolo va pătrunde duhul schimbării, al modernizării, al tehnologizării.

Consideraţi că de‑a lungul generaţiilor s‑a schimbat ceva în stilul de a picta icoanele?

Doi oameni nu pot face ceva identic. Cu siguranţă, sunt diferenţe de execuţie, chiar dacă tema este identică. Depinde şi de starea sufletească pe care o ai când lucrezi. Am încercat să dezvolt un stil propriu şi icoanele să fie cât mai apropiate de tradiţie. Sunt un colecţionar de icoană veche şi am încercat ca icoanele de acum să semene cu cele de atunci.

Din păcate, astăzi sunt foarte mulţi amatori. Ca să pictezi icoane este nevoie de vocaţie. Dacă nu ai vocaţie fă altceva mai bun, nu picta superficial. În ziua de astăzi eşti obligat să faci compromisuri. Eu am pictat icoana cum am vrut eu, nu am acceptat condiţiile puse de oameni, de comanditari. De pildă, „nu pune foiţă, pune şlag metal etc.”, ca icoana să fie mai ieftină. Nu poţi face icoane de duzină. De aceea eu unul nu pot face icoane ieftine.

E importantă rugăciunea în viaţa dumneavoastră?

Eu consider că te rogi atunci când simţi, nu neapărat cu o rugăciune anume. Mă rog când simt nevoia sufleteşte. Trebuie să ajungem la un echilibru. Este foarte important pentru un iconar, ca şi pentru orice creştin, de altfel, să ducă o viaţă echilibrată.

Aţi participat la expoziţii?

Am avut expoziţii personale la Cluj, la Câlnic, la Alba Iulia, la Muzeul Unirii. Am participat la Târgul Naţional de Turism de la Bucureşti. Dar nu lucrez în mod special pentru expoziţii. Când am timp, pictez. Când se adună 20‑30 de icoane se poate face expoziţie. De obicei, însă, trebuie să primesc un impuls de la cineva.

Aveţi proiecte de viitor?

Acum îmi vine un singur proiect în minte. Să reproduc icoanele găsite de mine între realizările predecesorilor mei care sunt unicat. Mai comune sunt icoanele cu Maica Domnului Jalnica, dar ei au abordat şi teme foarte rare în icoana pe sticlă, precum Judecata lui Hristos. Personal, nu am găsit decât una singură pe sticlă şi una pe lemn, care este la Muzeul de Artă al României. A realiza o icoană prăznicar cu atât de multe personaje, a căuta referinţele la textul biblic sau apocrif presupune, însă, o adevărată muncă de chinez bătrân, în sensul în care necesită foarte multă răbdare şi perseverenţă.

Icoana respectivă trebuie efectiv tradusă, este vorba aici şi de icoană scrisă sau de textul icoanei, pentru că imagine şi text se îmbină în icoană. În icoana Judecăţii apare aproape numai un text cu completul de judecată: Ana, Caiafa, Pilat. Există şi alte icoane cu sărbătorile Triodului. Simion Poienaru, în general, a creat modelele reproduse de urmaşi. Judecata de Apoi, Judecata lui Hristos, Maica Domnului Jalnica, toate au fost create respectând erminia. Către 1900 tehnica a slăbit şi iconarii nu au mai cunoscut aşa de bine tehnica folosită de predecesorii lor; de aceea e posibil ca o icoană veche de 200 de ani să fie mult mai bine pictată şi mai puţin deteriorată decât una din 1900.

Care e tehnica?

Iei un model întors în oglindă, îi faci conturul cu tuş, apoi începi să umpli cu vopsea. Tehnica diferă de la un zugrav la altul: unul începe cu feţele, altul cu veşmintele. Aici, foiţa de aur se pune la sfârşit. Tehnica icoanei pe sticla este tehnica inversă. Se folosesc doar culori de ulei. În tehnica veche icoanele erau pictate în tempera. Dar pe vremuri, iconarii foloseau ca liant gălbenuşul de ou. Gălbenuşul de ou pe sticlă nu se lipeşte aşa de bine ca albuşul, de aceea ulterior s‑a folosit albuşul, dar în timp albuşul se usucă şi crapă şi atunci icoanele se exfoliază. Iconarii de la Făgăraş au folosit gălbenuşul, iar grăsimea a făcut suprafaţa mai maleabilă. De aceea, icoanele lor sunt destul de bine păstrate. Cei vechi – Savu, Simion, Ilie I, Toma – au cunoscut tehnica veche. De la Partenie, Ilie II tehnica a scăzut, materialele folosite au început să fie cele obţinute pe scară industrială, atât sticlă, cât şi vopsele… Înainte iconarul trebuia să ştie să facă pulbere, să o amestece cu fiere de bou. Modul în care se conservă o icoană depinde şi de mediul în care păstrezi icoana.

Simion Poienaru a dat linia centrală, a urmat apoi trecerea de la icoane cu fond alb‑gri la cele de dimensiuni mari, cu fondul albastru. Am urmat modelele lui Simion, Savu şi Toma şi fondurile albastre şi griurile, aşa cum s‑au folosit la început. Nu m‑am hazardat să fac o creaţie proastă. De pildă, icoana cu Judecata lui Hristos. Dacă nu înţelegi mesajul sau icoana, greu o poţi face; trebuie să cauți referințele în textul biblic, în apocrife. Ne minunăm astăzi cât lucru şi suflet punea un om să facă o carte sau un manuscris. În trecut, când făceai o carte, aceasta reprezenta munca de o viaţă. Acum ne grăbim, nu mai facem lucrurile cum ar trebui să fie. La fel se întâmplă şi în tâmplărie.

Lucrurile se înlănţuiesc. Pe vremuri, se tăia lemnul doar când nu era vegetaţie pentru că el nu se usca. Acum nu se mai ţine cont, se taie oricând şi apoi vedem cum crapă obiectul rezultat. Graba asta şi aspectul comercial strică calitatea obiectelor. În trecut, se lucra pe bani mai puţini şi viaţa era mai simplă. Ţăranii noştri au rămas la fel vreme de aproape 1.900 de ani, mentalitatea lor nu s‑a schimbat. În decurs de 100 de ani, însă, lucrurile s‑au schimbat radical. Revoluţia industrială şi‑a spus cuvântul.

Industrializarea, tehnologizarea îşi spune cuvântul în ziua de astăzi. Suntem bombardaţi cu informaţii, trăim pe fugă. Timpul s‑a comprimat, odată a trecut ziua… Eu am pus mult accent pe tehnică pentru ca icoana să se păstreze în timp. Icoanele cu lemn pe spate se păstrează mai bine. Am căutat să aflu ce descriau experţii, cum ar trebui să fie o icoană. Cea cu lemn pe spate se păstrează mai bine decât cea cu carton. Lemnul, material natural, lasă să pătrundă aerul – sticla, la diferenţe de temperatură, transpiră. Eu consider că trebuie să facem lucrurile cum trebuie, nu de mântuială. Trebuie să acorzi timp picturilor şi să foloseşti materialele cele mai bune, cu conştiinţa faptului că zugrăveşti chipul lui Hristos.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră faptul că sunteți urmașul atâtor generații de iconari?

Ce e viaţa? O secundă. Eu caut să transmit copiilor numele, fără să vreau, să doresc. E o binecuvântare, dar şi o responsabilitate, în acelaşi timp. Meritul Mariei Poienaru Deac cel mai mare a fost faptul că a făcut legătura de la cei vechi la cei noi. Părintele Jan Nicolae îmi spunea faptul că la noi în familie icoana pe sticlă e un fenomen din 1787, neîntrerupt din tată în fiu. Mătuşa mea a fost ultima descendentă directă a familiei lui Savu Poienaru.

Eu am rămas cu numele de familie al Poienarilor, care are o istorie de peste 200 de ani şi am moştenit talentul, chiar dacă nu sunt descendent direct. Dacă Dumnezeu picură un pic de talent, eşti binecuvântat. Nu am primit o moştenire pe partea materială. Depinde de fiecare cum înmulţeşte talantul. Trebuie să fii serios şi să munceşti. Avem mult mai mult de câştigat dacă suntem uniţi. Satul nostru a ajuns celebru datorită a ceea ce au făcut o mână de oameni de aici din sat, înaintaşii noştri. De aceea este importantă promovarea unei tradiţii. Tot satul are de câştigat.

Casa mătuşii mele a devenit muzeu. După un an de la moartea mătuşii mi se părea că deja pictam bine, dar uitându‑mă acum în spate, văd lipsuri. Trebuie să îţi dai tot interesul. Eu unul niciodată nu am fost mulţumit de ce am făcut: se poate o ţâră mai bine. Chiar de ai fi un geniu, dacă nu lucrezi rămâi la nivel de ceteraş. Dacă vrei să mergi mai departe, trebuie să cauţi, să transpiri, să pui osul, să nu te plafonezi.
Tot timpul se poate şi mai mult şi mai bine.

Credeți că va continua tradiția în familia dumneavoastră?

Pe băiatul meu, Savu, eu am datoria să‑l învăţ. Dacă el vrea să facă altceva, însă, este alegerea lui. Ceea ce pot eu să îi spun este doar că s‑a născut sub un nume bun. Aceasta este ceea ce îi transmit eu. La noi în familie s‑a respectat tradiţia numelui: sute de urmaşi au dus şi încă duc numele mai departe. Există tradiţia la noi în familie să punem copiilor numele strămoşilor. Toţi – şi Ion, şi Simion – au respectat tradiţia. Cred că există tendinţa asta de a îl învăţa mai bine pe copilul meu ceea ce fac eu, în speranţa că el va duce mai departe meşteşugul, dar în realitate Dumnezeu face lucrurile cum vrea El. Pentru mine, cel mai important este echilibrul pe care l‑am menţionat tot timpul.

Băiatul meu nu poartă întâmplător numele de Savu. A deprins foarte repede Doamne‑Doamne, când i‑a tăiat moţul a pus mâna pe pensulă. Datoria mea este să îl învăţ să ştie să facă. Apoi mai departe e alegerea lui. Sper că nu se va opri planul lui Dumnezeu. De multe ori în viaţă, când te confrunţi cu probleme lumeşti, îţi vine să renunţi. Totul se reflectă în ceea ce faci. Eu ştiu doar că nu am făcut compromisuri. Dar toate sunt alegerea noastră: așa cum și Adam și Eva au avut de ales, la fel avem și noi de ales în viață.

Raluca PRELIPCEANU

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *