In memoriam: Părintele Profesor şi Academician Dumitru Popescu (1929 – 2010)

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!… Din anul acesta – 2010 vom prăsnui, permanent, naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unuia dintre cei mai mari teologi români al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al înăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortododoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Popescu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!… De aceea pentru noi, de acum încolo această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El.

Teologia Părintelui Dumitru Popescu – ca discipol, ucenic şi urmaş al marelui teolog ortodox – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru a scris şi a trăit, fiind bine ancorat în contemporaneitate, în spiritul şi în realităţile duhovniceşti, eclesiale şi teologice ale acestor vremuri.

Menţionăm faptul că Părintele Dumitru Popescu s-a născut la data de 29 iunie anul 1929 în comuna Călugăreni, judeţul Giurgiu, într-o familie preoţească înstărită, tatăl său fiind preotul Gheorghe Popescu, preotul parohiei Călugăreni iar mama sa fiind preoteasa Maria Popescu, casnică. În anul 1948 li s-a confiscat în mod abuziv averea de către statul român, fiind alungaţi din propria lor casă, tatăl părintelui profesor fiind condamnat penal şi suspendat din preoţie până în anul 1964.

Între anii 1940-1948 este elev seminarist în cadrul seminarului Teologic Ortodox Nifon Mitropolitul din Bucureşti. Între anii 1948-1955 este obligat să-şi întrerupă studiile din cauza situaţiei grele familiale. Îşi satisface stadiul militar, timp de trei ani, la Şinca-Veche, în jud. Braşov, într-un detaşament de muncă forţată.

Între anii 1955-1959 este student la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Între anii 1959-1962 devine doctorandul aceleiaşi facultăţi bucureştene. Între 1962-1964 este directorul Seminarului Teologic din Bucureşti. Între anii 1966-1967 îşi continuă studiile postuniversitare la Facultatea de Teologie Protestantă din Lausanne, Elveţia. Tot între anii 1966-1967 studiază şi la Institutul Ecumenic de la Bossey din Elveţia.

Între anii 1968-1970, cu sprijinul direct al Patriarhului Justinian Marina, studiază la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, Italia, o universitate romano-catolică. În anul 1972 primeşte titlul de Doctor în Teologie, având specializarea: Teologie Dogmatică şi Simbolică, la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, cu teza: Eclesiologia romano-catolică după documentele celui de al II-lea Conciliu Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană. Din comisia de examinare făceau parte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi Domnul Profesor Nicolae Chiţescu.

Între anii 1972-1980 a fost prorector şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti. Între anii 1980-1988, în urma unui concurs, a fost ales Director de Studii la Conferinţa Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva, Elveţia. Între anii 1988-1992 este din nou rector al Institutului Teologic din Bucureşti. Între anii 1992-1996 a fost decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Pe data de 14 mai anul 2005 i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Cauza de către Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.

Între anii 1998-2007 a predat cursuri de Dogmatică Ortodoxă la Institutul Ecumenic şi Patristic din Bari, de pe lângă Universitatea San Tomaso din Roma, Italia. Din anul 2001 este membru de onoare al Academiei Române iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat titlul academic de Decan Onorific pentru întreaga sa activitate profesională şi administrativă. Statul român i-a acordat Ordinul Naţional Steaua României în grad de Ofiţer. A fost membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor, în Adunarea Naţional Bisericească şi în Consiliul Naţional Bisericesc. Părintele Dumitru Popescu a publicat 11 cărţi şi 120 de studii, în ţară şi peste hotare. A trecut la cele veşnice la 10 martie anul 2010, în Bucureşti.

Aşadar, Părintele Dumitru Popescu – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii, după Părintele Dumitru Stăniloae…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Popescu. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Dumitru Popescu care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.

            Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din aceast perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Popescu forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.

            Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Profesor Dumitru Popescu se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos – Domnul şi Mântuitorul. De la Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Popescu ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.

            Drept urmare, scrierile Părintelui Academician Dumitru Popescu sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aici Domnul Iisus Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.

            Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Popescu în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Popescu accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnzeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.

            Dragostea sa faţă de Adevărul – Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Popescu să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demasce. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Stăniloae.

În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Popescu, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Profesor Dumitru Popescu a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, asemeni mentorului şi îndrumătorului său – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologii şi teologia nu doar din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.

            Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Popescu avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi luminoasă întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.

            S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Popescu este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. A unei relaţionări şi raportări a Teologiei Ortodoxe, Universale, la Cultura şi Ştiinţa, clasică şi perenă a umanităţii. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Dumitru Popescu fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.

            În încheiere voi spune doar că Părintele Popescu a trăit optzeci şi unu de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Popescu „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „unul din vestiţii părinţi ai Bisericii Ortodoxe Române”.

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…     

           

 

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

 

 

 

 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Drd. Stelian Gomboş – Consilier la

Secretariatul de Stat pentru Culte

din cadrul Guvernului României