Însetaţi de binecuvântări

Doar repetiţia rugăciunii nu malignizează adevărul. O spui iar şi iar şi sufletul începe să zboare în stol cu îngerii. Doar refrenul unui cântec inocent nu distruge bucuria, doar formele armonioase ale poeziei, unde repetarea este ornament, nu obstinaţie… Dar la ce bun să repeţi motivul mâniei, de care abia cu greu ai izbutit să te linişteşti?!

Refuză să asculţi a doua oară o poveste mânioasă! Dacă ea nu are blândeţea poveştilor spuse seara copiilor, demonul repetiţiei se va hrăni cu liniştea ta, silindu-te să iei o decizie, să judeci, să te revolţi, să te mânii, să te murdăreşti, spre confortul celui care „şi-a luat o piatră de pe inimă”.

Mult timp, am crezut că este un păcat minor să judec cu iuţime. Dar ieri mi l-am amintit chiar în timpul sfântului Maslu şi am înţeles că trebuie să-l spovedesc.

Mai ales că el se poate amplifica, devenind sinonim cu un păcat de moarte, cu uciderea.

Când un om la care ţii se văicăreşte mult, povestindu-ţi în mod repetat cum este chinuit de viclenia unui om rău, el te provoacă să-l urăşti peste firea ta pe omul acela. Te provoacă să devii ucigaş cu gândul. Luând povestea de la capăt, iar şi iar, cel iubit parcă îţi reproşează:

-Cum, încă nu m-ai scăpat de el? Uite cum mă chinuieşte.

Eşti provocat să urăşti. Şi iubirea pentru fratele, pentru sora ta devine viermănoasă, căci te ispiteşte să-ţi pierzi sufletul, să vrei moartea unui om pe care nici nu-l cunoşti, doar fiindcă aproapele nu rezistă bărbăteşte unei întâmplări, ci se cere protejat ca un copil.

-Nu eu pot să te scap de viclenia lumii, frate, ci numai bunul Dumnezeu. Nu-mi spune mie din nou năduful tău, ajunge! Du-te la icoană. Intră în biserică să te linişteşti.

Sunt pregătită chiar să-l pierd pe cel atât de iubit, dacă va fi învins în lupta aceea. Renunţarea la ură este pentru Hristos. Nu încerc să-l ajut altfel pe frate, decât prin rugăciune. Nu încerc să schimb sau să-i fac mai uşoară proba pe care i-a pregătit-o Domnul, fiindcă dorind să-i distrug adversarul trişez. Mă port ca o femeie uşoară. Nu prin faptele trupului, ci ale gândului.

Răul care ni se întâmplă n-ar trebui povestit toată ziua, căci îl multiplicăm, îl împrăştiem în lume, ca şi cum am dispune de zece canale de ştiri sau de o tipografie de ziar.

Cel ce revine cu întâmplarea lui de care nu se mai poate desprinde, nu poate s-o uite, calcă iarba subţire a sufletului tău, până îl transformă în cărare prăfoasă. Până îţi distruge şi mila şi iubirea.

Într-o lume prea des schimbătoare, ne este exersată cu predilecţie facultatea de a judeca, în locul aptitudinii de a ierta. Şi nu-l putem deranja zilnic pe duhovnic. Uneori, el se află departe, în alt oraş sau într-o mănăstire din singurătate. Trebuie să supravieţuim singuri până la următoarea fericită întâlnire.

Avem însă taina consolatoare a sfântului Maslu: succesiunea celor şapte Evanghelii, cântarea armonioasă a Apostolului ne curăţă sufletul de zgura repetiţiilor mânioase. Şi ne trezesc căinţa pentru păcate pe care le credeam minore…

Cel care mă exprimă este uşurinţa de a judeca: impetuos, de la prima expunere a faptelor, aruncându-mă să-l apăr „pe cel slab”, deşi uneori, cel ce se plânge că i s-a luat ceva este un fariseu. Nu neapărat conştient. Poate fi o fetiţă a cărei minte fabulează, acuzându-şi colega că i-a smuls iconiţa de la gât, deşi chiar ea i-o împrumutase, dar nu ştia cum să i-o ceară înapoi. Sau o bătrână imobilizată la pat, care încearcă să atragă atenţia asupra ei, jeluindu-se că de două zile nu i s-a mai dat să mănânce, deşi de la o vârstă, uitarea şterge cu predilecţie cele mai recente înregistrări. Ar fi fost destul să observ firmiturile proaspete de pe pătura ei, în loc să acuz infirmiera… N-am spovedit acest gen de păcat şi iată, conştientizându-l, ruşinea mă copleşeşte.

Dar unde este Hristos, acolo este şi raiul. Am simţit asta ieri, în cele trei ceasuri de sfânt Maslu. M-am rugat mai întâi în biserică, în apropierea minunaţilor părinţi, apoi în curte, pe banca de la apus, privind silueta exterioară a construcţiei din lemn, culminând cu biruitoarea Sfântă Cruce. Nu există cotlon în care să nu mă simt fericită aici. Totul este frumos, chiar şi felul în care galbenul arzător al crăiţelor din jurul fântânii conversează cu pâplâirea lumânărilor, aprinse afară. Simt că Iisus este în mijlocul nostru. Reamintindu-mi păcatul, mic sau mare, El îmi curăţeşte sufletul de rănile neştiute, mi le unge cu untdelemn şi mă trimite acasă vindecată.

Există atâtea binecuvântări într-un sfânt Maslu! Repetiţia lor nu mă oboseşte niciodată.

Un însetat de binecuvântări era şi stareţul Tihon, scrie Cuviosul Paisie Aghioritul. „Binecuvântarea de la alţii o simţea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfinţiţi sau a monahilor, ci şi pe cea a mirenilor, fie ei bătrâni sau tineri.” Când lua o cană cu apă, zicea: „Mai întâi eu: Binecuvântaţi! Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună, Domnul să te binecuvânteze, altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa.” (Părinţi Aghioriţi – Flori din Grădina Maicii Domnului).

Să trezim în noi şi în fiecare om pe care îl întâlnim, nevoia de a binecuvânta. Vom înlocui curând, prin setea noastră de binecuvântări, uşurinţa de a judeca.

Elena Frandeş