Ipocrizie

Un bogat nemilostiv ratează șansa de a se mântui. Nechibzuință. Toată viața petrece pe la zile de nașteri și în cluburi, fără să îi pese de ceilalți. El se distrează, se distrage de la orice lucru important și mai e și mirat că nu e răsplătit după moarte. Are tupeu până la final. Este un nesimțit…  O grămadă de obligații, prea multe etichete, cochetării, socializări forțate. Prea mult din nimic și deloc din ce trebuie. Căldurică și păpică, dar nu pentru alții. Concedii și confort. O imagine, o fotografie, un idol, un tablou al corectitudinii anormale. Risipă de hrană, plictiseală, snobism. 

Nemilostivul nu crede în Dumnezeu și neagă minunile. Nu își dă seama că, dacă e posibilă învierea, atunci orice minune este posibilă. Nemilostivului îi lipsesc principiile călăuzitoare. Acțiunile lui sunt incorecte pentru că nu promovează binele. Nemilostivul se iubește doar pe sine, fură pentru el slava care nu i se cuvine. Nu vrea să devină rugăciune. Nu vrea să Îl laude pe Dumnezeu așa cum respiră. Nu se alătură concertului universal al întregii creații. Nu aude harfele serafimilor, ci doar zornăitul dolarilor. Nu caută fericirea pierdută la Cădere. Nu este împlinit, pentru că nu se întoarce Acasă. Nu vrea să vadă altfel, nu vrea să vadă altceva. Dacă ar ști ce comoară inepuizabilă este credința, ar abandona totul ca să o dobândească. Nu a emigrat în Dumnezeu și se tulbură zi de zi de lucruri efemere. Refuză modul creștin de viață. Nu trăiește nimic în iubire. Nu are bucuria unei inimi incadescente de iubire. Nu raportează în mod constant la Dumnezeu folosirea legitimă a lucrurilor. Lumea lui este morbidă, de când a rupt Alianța. Nu vede că fără Dumnezeu nu ar putea respira, nici o clipă. În inima lui încărcată de materie nu mai este loc pentru Dumnezeu.

Asprime, barbarie, brutalitate, cruzime, ferocitate, neîndurare, neomenie, răutate, sălbăticie, violență, vitregie, nemilostivire…

Cuviosul Paisie Aghioritul vorbește despre o femeie bogată din Austria, care a devenit foarte milostivă pe finalul vieții, dar care nu se ruga. I s-a arătat Domnul Hristos… Apoi rugăciunea a venit de la sine, firesc… Dar totul a pornit de la milostenia enormă făcută săracilor de către acea femeie. Cred că fiecare comunitate are oropsiții ei, care pot fi ajutați de către cei milostivi. Putem să ajutăm pe cât de mulți, numai să vrem, discret, fără să ne lăudăm cu asta. Vine iarna și mulți sunt fără adăpost… Mulți nu au mâncat de câteva zile… Să ne rugăm să primim și resursele pentru a îi ajuta. Părintele Arsenie Boca este tranșant: Nemilostivii nu sunt sănătoși la minte, nu degeaba Dumnezeu îi numește nebuni. Să lepădăm această nebunie camuflată… Putem să avem grijă de săracii noștri, făcându-ne și tema pentru Examen. Acesta este marele Proiect al lui Dumnezeu cu noi: caritatea (milostivire născută din iubire).

Atunci când noi înșine sunt în lipsă, putem înlătura măcar amărăciunea fratelui. Numai așa, luptând pentru fericirea altora, vom pune stavilă pornirilor pătimașe. Crezul nostru este puterea de a iubi. Milostenia înseamnă binefacere, altruism absolut. Este o atitudine morală a celui ce acționează dezinteresat în favoarea altora. Dar este și blândețe, îndurare, omenie, generozitate, bunătate. Asta cere Dumnezeu de la noi. Omenia este ceea ce ne definește: omul știe să mulțumească pentru ce primește și să împartă darul cu frații. Generozitatea este un amplu proces de refacere sufletească, de eliberare de toată mitocănia. Omul frumos tinde spre desăvârșire. Știe că nu contează treptele succesului, ci treptele împlinirii sufletești.

Orice creștin bogat căruia nu îi pasă de săracul de la ușa lui este ipocrit.

Acest sindrom cauzează o grămadă de pretexte: Nu pot, pentru că... Este un prefăcut, un om fals. Într-un cuvânt, fariseu. Exact această atitudine este condamnată mereu în Biblie. Când vom înțelege asta, noi înșine vom fi mai fericiți. Putem, pentru că ne ajută Dumnezeu. Nu vom reuși să hrănim toată planeta, dar asta nu înseamnă că renunțăm de tot. Organizăm multe agape, să avem grijă să rămână creștinești… Fiecare masă este un ospăț al veșniciei. Ipocritul nu va intra în Rai, pentru că e plin de viclenie și nu vrea să fie izbăvit de cel viclean. Azi numim viclenia șmecherie. Dar șmecheria rămâne fraudă, escrocherie. Deci, ipocritul este un escroc ieftin. Dacă i s-ar interzice să vorbească de rău pe altul, ipocritul ar muți.

Cocalarul acesta disprețuiește nevoia celui în lipsă. Și-a pierdut capacitatea de a empatiza. Toate șmecheriile aduc pagube enorme și doar sinceritatea poate salva situația. Viața este o petrecere împreună cu îngerii și sfinții, iar nu un joc speculativ, nu o șmecherie. Lucrurile sunt simple: ești bun și plin de iubire sau ești ipocrit și plin de ură. Ceea ce ești te face și te duce într-o stare sau în alta, după cum ai ales. Azi, ipocriții sunt bine-informați. Dar puterea lor lumească este limitată, nu ne pot vătăma sufletul. Sfinții nu au rămas blocați în răul văzut în jurul lor, ci l-au depășit. Nu au fost fricoși deloc în fața ipocriților. Nu s-au descurajat în fața amenințărilor și a torturilor. Avem mulți casnici ai Mirelui care ne ajută: Mircea Vulcănescu, Marin Naidin, Alexandru Mironescu, Sofian Boghiu, Daniil Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic… Am citit mai multe cărți decât bunicii noștri, dar asta nu ne-a ajutat la nimic. Nu am pus în practică ce am citit. Suntem plini de citate și dăm mii de like-uri, dar nu îl iubim pe cel neputincios.

Oare de ce ateii ne consideră ipocriți?

Se înșeală ei atât de amarnic? La ultimele donări de sânge pentru un pacient, nu am reușit să mobilizez decât rockeri. Mulțumesc, Bobi! De ce zecile de buni creștini se eschivează?! Ipocrizia este de fapt ca un joc de rol: ne prefacem că suntem ai lui Hristos, dar nu Îl cunoaștem, habar nu avem ce vrea de la noi, de fapt. Lucrurile rămân simple: Hristos nu i-a numit niciodată ipocriți pe apostoli! Deci, dacă am fi urmașii faptelor apostolilor… Ne prefacem că postim, dar ne lăcomim la prea multă fasole, folosim surogate de soia, ne amăgim cu delicatese, cică, de post… Ne prefacem că ne rugăm, dar tragem cu coada ochiului la baticul vecinei, la lungimea rochiei, la rujul pus cu prea multă generozitate pe icoane. Suntem scandalizați de prea multe știri negative din comunitatea creștină. Prea multe furturi, prea multe… Sigur că ateii vor exagera mereu păcatele noastre (pedofilia occidentală, arghirofilia răsăriteană), dar și noi le dăm subiecte…

Și totuși, nu toți creștinii sunt ipocriți. Există mulți creștini cuminți, care își văd de treburile lor, ajută mult pe alții, fără să apară la TV. Există mulți creștini care nu sunt implicați în scandaluri și care nu judecă pe alții. Care trec prin drame enorme, fără să se plângă, fără să se auto-propună drept modele. Aceștia sunt adevărații discipoli, cei smeriți. Ei formează nucleul Bisericii, ei sunt mlădițele Viei Hristos. Pe ei se bazează Dumnezeu la fiecare acțiune filantropică. Sunt aceeași, peste tot! Am fost foarte surprins să găsesc în librării un Ghid al ipocriților… Un fel de reeditare al romanului despre ciocoi. Parveniții de azi sunt mai rafinați, au trei-patru doctorate, ascultă manele la maxim în mașină, te claxonează permanent, au doar haină de firmă. În esență, nu sunt altfel, doar că s-au adaptat vremurilor. Să nu fim ipocriți: lumea lor e și lumea noastră…

Soluții duhovnicești

1. Să vrem să scăpăm de stres, de tulburare, de depresie, de panică.
2. Bucuria salvării nu vinde de la oameni, este un dar divin pentru o inimă curată.
3. Să nu fim îngrijorați din cauza detaliilor ce țin de confortul nostru, ci să zidim o biserică sufletului nostru.
4. Singura cale de regăsire a libertății este sfințenia (neagonisire și caritate).
5. Ca să nu cădem în înșelare, trebuie să respirăm rugăciunea, ca o pâine proaspătă.
6. Nu mai avem altă soluție decât rugăciunea.
7. Să nu pierdem vremea pălăvrăgind.
8. Doar o minte despătimită poate găsi rezolvări.
9. Să ne amintim care este scopul principal al existenței noastre.
10. Participarea la minunea euharistică nu se negociază.
11. Credința în Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit.
12. Să ne deschidem iubirii divine, singurul răspuns pentru toate întrebările.
13. Să nu ne îndoim de necesitatea iubirii.

Sursa: www.erepublik.com

Războiul este imaginea clară a iadului, a lipsei iubirii, a uciderii crude, fără milă. Suntem hrăniți cu forța cu această cultură a violenței, prin filme, jocuri, știri. Suntem asediați. Doar-doar om intra în panică, adică în deznădejde. Aici e miza: puțini își pierd credința, dar mulți își pierd speranța. Conflictul nu aduce niciodată ceva bun, nu stoarce decât răul din noi, multiplicându-l, în loc să îl eradice. S-a descoperit o necroplă în Nubia, veche de mii de ani: peste jumătate din cei înhumați prezintă semnele unei morți violente. Aceeași concluzie vine și din Britannia medievală sau din Țara Sfântă măcelărită de Antioh IV Epifanes. Iubirea înseamnă liniște, iar războiul încordare maximă, iadul pe pământ. Și mercenarii se mai miră de ce antibioticele cumpărate propriilor copii nu mai dau rezultate… Tensiunea aceasta este o hărțuire nervoasă, o îndobitocire. Omul care nu devine înger, se preface în animal. Războaiele separă oile de capre: martirii nu sunt în același loc cu criminalii. Dacă pe vremea Domnului Iisus Hristos ar fi existat internet, cu siguranță ca Acesta nu ar fi postat zilnic „Am înviat-o pe Semida” sau „L-am vindecat pe Jar” sau „Azi merg cu Dismas în Rai„, dar apostolii, mai ales Pavel, ar fi profitat să vorbească despre Fericiri, despre Golgota sau despre Înviere.

Dumnezeu nu își ia înapoi darurile. Taina se întâlnește cu minunea. Misterul divin cu viața noastră. Efectul este pacificarea, blândețea, fericirea. Adică noi ne odihnim în Dumnezeu și Dumnezeu Se odihnește în noi. Nu există fericire fără Dumnezeu… Nefericirea este tocmai incapacitatea de a iubi și de a fi iubit, frustrarea surdă a singurătății și neputinței, un cerc vicios din care doar altruismul ne mai scapă. Hristos nu aduce dileme legate de fericire, ci oferă răspunsuri: poate veți avea lipsuri, dar o inimă curată vă garanteză fericirea. Primii creștini erau fericiți, pentru că aveau o credință puternică și își exteriorizau această credință prin milostenie și rugăciune. Participau inițial la slujba numită Tamid (ora 15:00). Se rugau la aceeași oră, aceeași psalmi, baza celor 7 Laude de azi (vezi Micul Ceaslov). Și aveau și o speranță uriașă: învierea, certitudine.

Ipocritul se dorește stăpânul creației.

Etica ipocriților este de sorginte burgheză: dezgust în fața suferinței și a Crucii, moartea ca subiect tabu, ascunderea cimitirelor, calomnierea sacerdoților. Rezultă că, deși analizăm corect realitatea, nu îi mai înțelegem sensul. Asta duce la o prăbușire lăuntrică totală (constată Ernest Bernea). Ipocritul este descumpănit: deschide larg ușa negației. Astfel, ipocritul trăiește după un model malefic: este complexat, este inconsistent. Este copilul din flori al orgoliului, făcut cu neputința. În această evoluție malefică, ipocritul se vinde. Devine chiar un maestru al diversiunii, un falsificator, un iluzionist, un mincinos. Radu A. ne învăța: Minciuna se numește azi marketing. Există chiar o cultură ipocrită, a celor care știu că sunt mințiți, dar deja nu mai suportă adevărul. Ipocritul își lansează produse cu brandul lui, candidează la tot feluri de alegeri, are rețele de comunicare, își urăște semenii, se aliază  cu bogații. Exact ce nu face Iisus Hristos niciodată.

Orbiți de luminile reclamelor, ipocriții sunt mereu în lipsă de timp. La prima lovitură se cred sfărâmați. Le place nespus de mult să se victimizeze, ca să primească câte un compot, să fie în centrul atenției. Sunt în competiție între ei, dar mereu se luptă doar pentru lucruri ordinare, neînțelegând valoarea sublimului. Se mint că doar alții mor, ei nu, se cred de neînlocuit. Nu se roagă din cauza moleșelii cauzate de confort. Banul posedă multe suflete. Le macină, într-o pasiune care nu se consumă niciodată. Este un infern din care doar Hristos te poate elibera, dacă vrei și dacă Îl lași. Dar câtă vreme îți place așa și Îl înjuri... Ateismul demonic nu înseamnă o lume fără Dumnezeu, asta ar fi simplu. Ateismul înseamnă o lume fără dragoste. Abia când oamenii vor vedea o lume fără dragoste, vor înțelege ce înseamnă, de fapt, ateismul. La fel de atei sunt și nepracticanții, cei care nu ne rugăm, nu postim, nu ne pregătim pentru Euharistie, nu suntem milostivi… Adică, suntem fără dragoste! Ca să poți iubi, trebuie să scapi de demonul numit Ban. Singurul leac este iubirea. Dacă iubești, știi ce e dorul: convorbirea cu Cel de Care ești îndrăgostit. Fără această iubire, te zbați în ură, în întuneric, în moarte. O suferință de neînțeles. Abia iubirea clarifică totul și vindecă orice. Și nu există iubire mai desăvârșită decât a lui Dumnezeu. Un îndrăgostit citește pe nerăsuflate Scrisoarea de dragoste, Biblia. Este în lagăr și numai așa află cum poate evada. Nici un editor nu ar accepta să tipărească Biblia azi, dacă nu ar fi fost tipărită până acum!!!

Suntem ipocriți să nu recunoaștem că singura noastră problemă este legătura cu Dumnezeu. Când o rezolvăm pe aceasta, nu mai există nici o altă problemă. 

Suntem ipocriți să nu recunoaștem că ne sufocăm fără har.Suntem ipocriți să nu recunoaștem că Hristos ne privește cu multă dragoste, dar noi privim altundeva. Măturăm, facem curățenie, golim un spațiu, ca să încapă altceva. Să Îl lăsăm pe Hristos să ne umple inimile de bucurie. Suntem ipocriți când ne temem, ne facem gânduri sau problematizăm. Suntem ipocriți când nu Îi spunem Bună seara!, dar așteptăm ca El să ne spună Bună dimineața! Viața lui Hristos este pentru noi o rechemare din vechea Cădere. Suntem ipocriți când considerăm că ne putem lupta fără arma rugăciunii. Suntem ipocriți de fiecare dată când ne sare muștarul prea repede sau suntem ofticioși.

Marius MATEI

marius.matei@lumeacredintei.com