LOADING

Type to search

Ispită în vremea rugăciunii

Ortodoxie si traire

Ispită în vremea rugăciunii

Share

Ieri, în catedrală, mi se dezvăluie ispita ţâfnei, a neiertării celui ce ne deranjează de la rugăciune. Doi operatori Tv aduc nişte lămpi uriaşe, pe care le aprind în ochii preoţilor şi ai rugătorilor, chiar în vremea Sfintei Liturghii. Ca să mă feresc, trec de partea bărbaţilor şi mă ascund în spatele unuia mai corpolent. Apoi, băieţii care şi-au probat sculele, de parcă s-ar fi aflat într-un hangar pustiu, plin cu păianjeni, sting lumina demeneţială şi ies netulburaţi. Simt ispita de a le răspunde cu un gând nu tocmai binevoitor, dar inima îşi păstrează pacea. De ce să-i judec că n-au rămas la Sfânta Liturghie? Poate au un şef care le calculează fiecare minut al zilei de lucru. În fond şi ei, filmând, luminând, pricepându-se la operatorie, Îl răspândesc în lume pe Hristos, Îl propovăduiesc. De ce să-i gândesc de rău, de ce să cred că rugăciunea mea este mai importantă decât slujirea lor, când tot lui Dumnezeu îi este adresată?!

Cuviosul stareţ Macarie de la Optina scria: „Mai bine să încercăm a curăţa încetişor mintea şi inima de patimi şi atunci, harul singur va scrie legile sale pe paginile curate ale inimii.”

Chiar rugăciunea, în marea ei curăţie, poate stârni ispita de orgoliu, manifestându-se prin respingerea aproapelui: „lăsaţi-mă în pace, eu mă rog!” ceea ce s-ar putea traduce şi altfel: „nu vezi că rugăciunea mea este mai importantă decât tine?

Nu, nu soră, căci adesea este o rugăciune împrăştiată şi aşa cum laşi un gând oarecare să ţi-o tulbure, lasă-l şi pe aproapele să-ţi aprindă lampa în ochi, să te întrebe când îi încălzeşti supa sau dacă nu i-ai văzut ochelarii. Răspunde-i cu pace, nu cu ţâfnă, ca să poţi continua netulburată rugăciunea şi să nu dai prilej de bucurie diavolilor.

Nimic din viaţa ta să nu-ţi pară mai important decât strigarea fratelui. Nici tabietul, nici lucrul temeinic pe care îl faci şi nici chiar rugăciunea. Răspunde-i deîndată. Asta este iubirea. Nu-i cere motivare lui Hristos pentru lipsa ei.

În zori, la intrarea în Catedrală, văzusem doi cuvioşi părinţi, conversând pe o băncuţă de piatră din pridvor. Pe unul dintre ei îl iubeam nespus, îi şi scrisesem adesea, cerând sfat în clipe de îndoială, dar nu mă învrednicisem niciodată să ajung la mânăstirea lui, când slujea. Pentru prima dată puteam să-i cer binecuvântarea, tânjeam ca palma lui să-mi atingă creştetul, dar oare nu-i deranjam pe cei doi stareţi? Conversaţia lor părea atemporală, într-atât nobleţea era atitudinea lor firească; şi cât de înalte şi minunate trebuie să fi fost ideile pe care le schimbau! Când m-am apropiat, plecându-mi capul, m-au binecuvântat amândoi, cu bucurie, aproape s-au întrecut în a mă binecuvânta, nici gând să se arate deranjaţi!

Şi acesta a fost modelul. De asta am rezistat şi nu m-am supărat pe băieţii cu lămpi mega-power. Ispita ţâfnei mi-a fost dată pe faţă, înţelegând prima oară mecanismul ei întunecat.

Te iubesc, Doamne, pentru minunata putere a binecuvântării, lăsată aleşilor Tăi.

 

 

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *