LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

«Luați, mâncați ! Acesta este Trupul Meu !»

Share

Ascultând cuvintele lui Hristos, prin care își invită ucenicii să-i mânânce Trupul și să-i bea Sângele spre amintirea Sa, ai putea crede că în acest fel osândește ireconciliabil umanitatea pentru tentația ei ucigașă înfiptă adânc în ramificația îndepărtată a unei gene decăzute, îmbâxite de nevoia vărsării de sânge. Implacabilă apăsare a unei poveri inexplicabile – neputința de a înțelege de ce Hristos presupune existența în om a unei trebuințe canibalice prin sugestia implicită de a ne invita să-i mănâncăm Trupul – la propriu. Mi-ar fi fost mult mai simplu să înțeleg totul dacă ar fi spus: Luați în inimile voastre Viața Mea – împărtășiți-vă de Ea. Fiți asemeni Mie. Îmbrăcați-vă în Duhul Meu… Trăiți prin Mine așa precum Eu voiesc să trăiesc prin voi…

Dar… invitația de a mânca Trupul Său și de a bea Sângele Său pare să atace cu mult mai mult de-atât. Încercăm așadar să ducem raționamentul acestei împărtășiri până la limita la care discernământul acestui parcurs nu ar impieta sensurilor originare. E mult prea facil să aruncăm umbra tainei peste tot ceea ce ne pare greu de înțeles. Puțină gimnastică a minții va face însă posibilă distincția între misterul în derulare, sesizat ca orizont dinamic, deschis, și logica acestui orizont provocată să dea răspuns așteptărilor posibile. Există o linie de demarcație între acestea două, linie care nu trece în mod necesar prin minte, ci prin inimă, sesizarea a ceea ce este accesibil și ceea ce este inaccesibil în această descoperire fiind proprie mai degrabă unei senzorialității spirituale decât celei strict anatomice.

Gestul frângerii Pâinii – înțeleasă ca Trup, dar și arătarea cupei pline cu rodul viței, redefinesc ori reformulează îndemnul inițial dat omului de a se hrăni din rodul pământului, pământ gândit aici ca suport existențial biologic – susținător al vieții. Dincolo de acest context imperativul «Luați, mâncați ! Acesta este Trupul Meu ! » reușește să fie nu o simplă invitație, ci mai degrabă un reproș, o sentintă prin care Cel sfărâmat de durere pentru oameni își întâmpină supliciul cu detașare, dar și cu durerea de a avea dinainte ca interlocutor și în același timp ca partener al prefacerii spirituale o biata natură umană abrutizată, schimonosită, hămesită de sânge, care strigă: Ia-L, ia-L ! Răstignește-L! Sângele Lui să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri !

În acest reproș, care vizează în prim plan vindecarea unei alienări, aceea de a te hrăni cu sângele urii, iar în plan secund implică reconfigurarea relației cu resursele vieții, Hristos deșteaptă în om perspectiva unui alt suport existențial. Este deci momentul final al unei epoci în care hrana proprie unui trup circumscris pământului va fi substituită de un alt fel de hrană. Duhul vrajbei se stinge în oceanul compasiunii și al unei înțelegeri care, depășind durerea și dezamăgirea pentru om, proclamă blând recursul iertării: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac ! Accentul urmează să cadă aici nu pe pâine, aceasta având a rămâne într-un interes periferic sub rezerva cuvântului: “nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu”, ci vine să profileze tranziția către un alt punct de sprijin: Hristos ca ocean al iertării și ca izvor de Viață, Hristos ca dătător de Viață, ca sens de urmat și ca suport existențial suprem.

În actul împărtășirii de Hristos se produce, înainte de toate, trecerea de la reflexul căutării hranei trupești către o natură superioară acestei trebuințe omenești. În acest fel, Mântuitorul Hristos voiește să introducă în sfera așteptărilor omenești deschiderea către o disponibilitate nouă, aceea de a sesiza adevărata resursă a Vieții – dragostea nesfârșită pentru oameni. Dăruind lumii această resursă dovedește și compasiune, delicatețe, iertare, dar mai presus de acestea instalează în subliminalul întârziat al minții omenești un mesaj gândit să netezească calea unui alt fel de înțelegeri decât cea cu care ne obișnuiserăm. Astfel, împărtășirea de Trupul și Sângele Domnului nu va rămâne în conștiințe ca un act de devorare ci, dimpotrivă, ca deturnare a unei instinctualități pe care Dumnezeu o convertește, cucerind-o prin sublimare. Ceea ce ne îmaginăm noi că se cuvine pântecelui va fi smuls acestei funcții organice pentru a sluji unei noi reconfigurări trupești și spirituale. Trupul – ca păstrător al acestei împărtășiri – se înalță la statura unui alt rost, acela de a fi chivot dumnezeieștii firi de care se încredințează prin atingere. Sub acest chip, atingerea de realitatea Vieții lui Hristos este recapitularea morții și învierii Domnului în sinele tău profund, împărtășirea de El fiind premiza nemuririi sau garanția preschimbării propriului chivot într-un trup nestricăcios, înviat.

Ceea ce se adresează simțurilor trupești, angajamentul unor reflexe persistente de natură anatomică, nu restricționează simțurile duhovnicești, ci le restaurează. Împărtășirea vindecă simțurile ajutându-le să treacă de la lucrarea unui rost bio-chimic către corespondența cu o rațiune tainică, manifestă a Vieții situate dincolo de limitarea trupului. În această corespondență de har și de putere se realizează o investiție totală dinspre Dumnezeu spre om. Cel împărtășit realizează că în sine, dincolo de restricția planului fizic, realmente Viața înseamnă ancorarea în realitatea existenței lui Hristos din el. Altminteri spus, în singularitatea precară a naturii umare are loc un transfer de identitate dinspre Dumnezeu spre om – identitatea lui Hristos unindu-Se cu sensul identitar al tuturor celor împărtășiți de El.

Hristos cel răstignit devine astfel un irezistibil pretext de a-i iubi duhovnicește pe ceilați și de a-i ierta fără opreliște. Împărtășirea cu Hristos va naște în acest fel posibilitatea depășirii obstacolului dintre tine și ceilalţi, posibilitatea de a-ți deschide inima spre cei de un chip și de o asemănare cu El. Prezența Sa te va umple nu atât la nivel fizic, cât la nivelul unei amănunțimi nedivizibile a programului tău genomic. Realitatea ta existențială se va rescrie dincolo de orice mijloc senzorial de a parcurge asta. Minoratul instinctualității tale va fi substituit de o nouă informație pe care în chip suprarațional o vei percepe nu ca pe dorința de a-i sfâșia pe ceilalți, ci ca pe un avantaj suprem de a primi impactul jertfei de sine cu îndrăzneală și condescendență – ca și Hristos.

Cu actul împărtășirii se instalează în subliminalul atitudinal un program care va opera direct asupra instinctualității umane, spre a o converti la iubire. Iubirea spulberă astfel logica oricărui determinism străin de angajamentul vieții împreună cu Dumnezeu. Iubirea se va dovedi mai presus de logica omenească, mai presus de evaluări și avantaje – va întruchipa culminația vindecării inițiatice a resentimentelor devoratoare de vrășmași. Omul se va elibera astfel definitiv de el însuși, trecând cu Hristos cel înviat dincolo de sinele său însetat de sânge și amorțit de ură.

            Un nou genom va învia în el, menit să sesizeze natura unei noi tentații privitoare la Trup și Sânge. Hristos se face astfel responsabil de minunea de a-l aduce pe om la Viața împreună cu Sine. Hristos înviază ! Să avem nădejde în ce ne privește…

Lucian Grigore

Send

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up