Maica Domnului grăieşte

Consideraţi conţinutul articolului o posibilă „cuvântare” a Maicii Domnului.

„Dacă nu încetez să vă „vorbesc” şi să vă port de grijă, e semn că nădăjduiesc să fiu ascultată şi să pricepeţi că eu pot să vă ajut în recăpătarea sănătăţii voastre trupeşti şi sufleteşti, pentru a vă mântui sufletul. Ştiu, însă, că nu toţi puteţi pricepe grija mea de mamă pentru voi (unii, nici nu vreţi să vă fiu mamă), că nu toţi aveţi vreme sau sunteţi dispuşi să-mi ascultaţi cuvintele. Câţiva nu le auziţi bine, alţii nu le înţelegeţi, iar cei mai mulţi aveţi alte preocupări. Mă bucur, totuşi, că printre creştini sunteţi mulţi cititori ai cărţilor în care se vorbeşte despre mine. În acele cărţi puteţi citi despre viaţa mea, de la naştere până la Adormirea mea. Apoi, aveţi la îndemână frumoasele şi folositoarele rugăciuni către mine, Acatistele şi Paraclisele mele, istorisirea minunilor săvârşite de mine, chiar şi după mutarea mea la cer, de-a dreapta Fiului meu. Ba chiar vă puteţi bucura inima citind din frumoşii Psalmi mariami, alcătuiţi spre mângâierea inimii voastre.

Scrierile despre mine şi către mine, pot fi considerate ca o grăire a mea către voi, căci din ceea ce am vorbit eu oamenilor şi am făcut pentru ei, s-au născut acele scrieri, al căror ecou ajunge până la urechile şi inimile voastre, desigur, în „tonalităţi” sau percepţii diferite, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia.

Mântuitorul lumii, suferind pentru voi pe Crucea Jertfei Sale şi „uitându-se la mine şi la Ioan, ucenicul Lui iubit, şi văzându-l stând alături de mine, mi-a grăit: Femeie, iată fiul tău!” (cf.In.19,26), şi, astfel, pe ucenicul Ioan, pe cel ce avea să devină apostolul şi evanghelistul Iubirii, mi l-a dat mie, ca eu să-i fiu lui mamă şi, prin el, şi vouă să vă fiu mamă.

Iubiţi creştini, Fiul meu, pe Crucea Pătimirii Sale, mi-a poruncit să vă socotesc pe voi toţi ca pe nişte fii duhovniceşti ai mei, prin înfierea cea neînţeleasă de mulţi dintre voi, săvârşită pe Golgota răscumpărării omului din robia morţii, de Cel Unul Născut mai înainte de veci, din Tatăl fără de mamă şi, „la plinirea vremii”, din Maică fără de tată.

Domnul nostru, ştiind bine că nu peste multe zile Se va înălţa la cer, de-a dreapta Tatălui Său, m-a lăsat în grija ucenicului drag Lui. Şi, ca să se plinească şi să se statornicească această tainică şi universală legătură între mamă şi fiu, El i-a zis şi lui Ioan: „Iată mama ta!”. Ioan s-a bucurat de această „înfiere divină”, nesupusă legilor umane, dar nici obligatorie pentru cineva, nici măcar pentru cei ce-şi spun „fraţi întru Hristos” şi cu Hristos, şi „… din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In.19,27). Vedeţi, Ioan nu face această precizare la persoana întâi, pentru a nu se lăuda că a făcut o faptă bună, ascultându-L pe Învăţătorul său, după cum nici iubirea ce o avea Domnul pentru el nu este scrisă, în Evanghelie, la persoana întâi.

Sunteţi mulţi, care excludeţi posibilitatea, (eu aş numi-o bucuria vieţii voastre), de a fi fraţi (şi) întru Maica Domnului.Voi nu aveţi nevoie de o altă mamă sau de încă o mamă, adică de mine. Vă este destulă iubirea ce o primiţi de la Fiul meu, Căruia şi voi, la rândul vostru, Îi daţi toată dragostea voastră – aşa le grăiţi celor care îndrăznesc să vă supere cu pomenirea de bine a mea. Dar n-ar fi rău de aţi putea lăsa „puţină” iubire şi pentru aproapele vostru, (socotiţi-mă şi pe mine aproapele vostru, chiar dacă nu mă vedeţi şi nu-mi simţiţi mila, grija şi bunătatea), căci numai iubindu-l pe el, puteţi dovedi că Îl iubiţi pe Domnul Iisus. Greu îmi vine să vă pricep iubirea pentru Fiul meu, câtă vreme pe mine, Maica Sa, mă daţi uitării sau aveţi un sentiment de uşoară enervare, când alţii vă vorbesc de mine. Să cred că ucenicul Ioan L-a iubit pe Domnul mai puţin decât Îl iubiţi voi, şi de aceea lui „i-a mai rămas iubire”şi pentru mine şi m-a primit ca mamă? Nu pot crede aşa ceva. Oare, el m-a luat de mamă numai pentru că l-a rugat Iisus Biruitorul, Fiul meu? Voi, poate, nu mă primiţi ca mamă pentru că „nu v-a rugat” nimeni şi nici nu sunt lângă voi. Dar să ştiţi, lauda iubirii voastre pentru Fiul meu se ofileşte în glastra mândriei voastre, pentru că lipseşte apa iubirii ce ar trebui să o daţi măcar aceleia pe care o vedeţi, adică femeii-mamă care v-a născut pe voi şi pentru care aţi primit poruncă de la Domnul s-o iubiţi şi s-o cinstiţi.

Nu vreau să mă iubiţi şi să mă cinstiţi pe mine, uitând de Fiul meu şi Mântuitorul vostru. La Domnul este mântuirea, iar la mine este numai mijlocirea (pentru cei ce cred în această mijlocire). Contribuţia mea la mântuirea omenirii este evidentă şi fără putinţă de tăgadă. Cuvintele mele: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, au fost grăite către Dumnezeu, prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil. Ele dovedesc că pe toate cele spuse mie de către îngerul lui Dumnezeu, eu le-am primit cu înţelegere, într-o stare de smerită ascultare şi supunere, lăsând voia Domnului să lucreze în pântecele meu tainica şi înfricoşata zămislire a Celui fără de început. Cuvântul „fie”, grăit de mine, este o repetare a cuvântului dumnezeiesc, rostit în zorii creaţiei universale. Astfel, atunci, Dumnezeu a chemat lumina să „umilească” întunericul, să o separe de el, ca omul să fugă de la întuneric spre lumină. Aş putea spune că Vechiului Testament stă sub puterea şi bolta cuvintelor „ Să fie lumină!”, iar Noul Testament îşi are „izvorul” în aceste cuvinte feciorelnice ale mele: „Fie mie după cuvântul tău (al îngerulului Gavriil)”. Prin mine a venit în lume Mântuitorul şi Lumina care a risipit întunericul neascultării. Fiul meu, în Evanghelia Sa, a spus, de mai multe ori, ascultătorilor Săi: „Eu sunt Lumina lumii”.

În iconomia mântuirii oamenilor, Fiul meu Iisus a dorit să vă fiu mamă tuturor, ca, prin rugăciunile mele, unite cu ale voastre, să vă ajut să treceţi din moarte la viaţă, să urcaţi, în ascultare şi smerenie, pe „scara cerească a lui Iacob” spre împărăţia lui Dumnezeu, scară ce se sprijină cu un capăt pe pământ, iar cu celălalt în nevăzutul loc din cer. Unii Sfinţi Părinţi, chiar mă aseamănă cu o scară pe care Hristos Domnul S-a pogorât pe pământ, la oameni, pentru a-i învăţa pe ei alfabetul Iubirii.

Căci şi El, din iubirea-I necuprinsă pentru voi, m-a dăruit vouă ca mamă iubitoare şi plină de răbdare şi de multă înţelegere pentru slăbiciunile voastre. Da, m-a dăruit mamă tuturor celor care cred că El este Mântuitorul lor, dar şi celor care nu cred ( poate, vor crede cândva), şi a voit ca prin trăirea voastră să arătaţi Cerului că sunteţi buni fraţi între voi, ca, apoi, şi Domnul să vă poată numi pe voi „fraţi ai Săi”.

Când Fiul meu a fost anunţat de câţiva ascultători ai predicilor Sale, că este căutat de mine şi de „fraţii” Săi, El a făcut această precizare: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Lc.8,21). Deci, calitatea de mamă şi de frate al Domnului (şi de fii duhovniceşti ai mei – mă refer la cei care vreţi să-mi fiţi fii), o puteţi câştiga numai trăind în ascultarea şi împlinirea cuvintelor Sfintei Evanghelii. Apelativul de „fraţi”, cu care au fost numiţi Iacob, Iosif, Simeon şi Iuda, de către iudeii de atunci, în raport cu Fiul meu, a produs, mai târziu, multă sminteală scripturistică, mai ales celor care au căutat-o şi o caută „cu lumânarea” … şi se bucură când o găsesc.

Citind „versetul cu pricina” (Mt.13,55), creştinii „zeloşi” îi consideră pe aceştia copiii mei, deşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, întrupat în pântecele meu, şi născut fără a-mi strica fecioria, nu adevereşte prin cuvânt că ei sunt fraţii Lui (aţi văzut din precizarea de mai sus pe cine socoteşte El fraţi ai Săi) şi nici că eu sunt mama lor. Dar nici lipsa negării calităţii de fraţi ai Săi nu îndreptăţeşte pe nimeni să creadă că aceia sunt născuţi de mine. Ei erau socotiţi „fraţi ai lui Iisus” de către iudeii care şi pe Fiul meu Îl considerau ca fiind al teslarului Iosif din Nazaret. Dar chiar (şi) eu am spus în templu acest lucru, când Fiul meu Iisus, la vîrsta de doisprezece ani, a rămas acolo mai multe zile, „în mijlocuul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i” (Lc.2,46), şi anume că Iosif este tatăl Lui, zicând: „De ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu (pe mine nu m-am numit Maica Lui, deşi eu Îi eram Maică, iar Iosif nu Îi era tată), Te căutăm îngrijoraţi”

Mă bucur pentru creştinii care rămân încredinţaţi că „întruparea Domnului Iisus s-a făcut prin pogorârea Duhului Sfânt peste mine şi cu puterea Celui Preaînalt Care m-a umbrit” (cf.Lc.1,35). Nu sunt supărată pe aceia care mă acuză (sau unii se folosesc) de această „minciună” grăită în Templu, căci, ştiţi bine, ea a avut un scop precis şi o motivare binecuvântată. Mulţimea adunată acolo aşa ştia: că eu şi Iosif suntem părinţii naturali ai lui Iisus. Deci, n-am vrut să-i tulbur în convingerea lor şi nici să le produc sminteli, ale căror urmări Bunul Dumnezeu a vrut să le evite. Ei, oricum, n-ar fi priceput minunea întrupării lui Iisus în pântecele meu, prin umbrirea Duhului Sfânt, fără împreunare bărbătească. Nu se cădea, atunci şi acolo, să le dau lor o „mâncare duhovnicească prea tare”, de vreme ce nu puteau bea „laptele” Sfintei Evanghelii.

Ce mă miră la unii creştini care spun că înţeleg bine sau aproape bine Sfânta Scriptură, este felul diferit de a da crezare, în totalitae, celor spuse de iudei, privind familia noastră, „întregită” cu alţi copii născuţi de mine, şi anume: ei nu cred afirmaţia iudeilor cum că Iisus este fiul logodnicului meu Iosif, şi bine fac că nu cred, dar afirmă cu tărie că „cei patru” (pe lângă „alte surori”) sunt fraţii Fiului meu Iisus, şi, după logica lor bine „argumentată”, ei sunt fiii mei, nu adoptivi, ci născuţi de mine. Ca atare, stau liniştiţi, în jilţul lor de „luminaţi şi sârguincioşi evanghelişti”, crezând despre mine că nu mi se potriveşte deloc sintagma „Pururea Fecioara Maria”, cu care mă cinsteşte cea mai mare parte dintre creştini. Cu aceştia, ei, de fapt, sunt în contradicţie şi pe alte teme (a icoanelor, a crucii, a sărbătorilor, a Botezului, a sfintelor moaşte).

Îmi este milă de voi, „orfanii de bunăvoie”, şi mă rog pentru voi să nu cădeţi sub ispita diavoluilui amăgitor, să nu credeţi ceea ce nu este consemnat în Sfânta Scriptură, şi să nu îngăduiţi să „opereze” în mintea şi inima voastră o logică omenească, înşelătoare şi păgubitoare pentru o smerită şi dreaptă cugetare, în care se cuvine a trăi toţi creştinii adevăraţi.

Cei care nu cred în pururea mea feciorie, se consideră pe ei înşişi deţinătorii adevărului cu care se „prezintă” în faţa lui Hristos Domnul pentru a primi laudele ce se cuvin celor ce grăiesc adevărul. Aceia se consideră (aici este prezent duhul mândriei) mult iubiţi de Fiul meu, comparativ cu cei care se roagă mie şi îmi zic mereu: „Tu, Maica Domnului nostru, eşti Pururea Fecioară şi mijlocitoarea noastră către Fiul tău; ştim că tu duci rugăciunile noastre Fiului tău şi te rogi pentru noi, mai ales atunci când noi încetăm a ne mai ruga, din lenevire sau neputinţă..

Iubiţii mei fii duhovniceşti, bine faceţi dacă credeţi că, în rugăciunile mele pentru voi, eu sunt ascultată de Fiul meu. Înseamnă că aţi citit şi aţi înţeles ceea ce Sf. Ev. Ioan a relatat în pericopa evanghelică „Nunta din Cana”, cu privire la dialogul dintre mine şi Fiul meu: „Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin”, iar Domnul Iisus i-a răspuns: „Ce este Mie şi ţie, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (In.2,3-4). După acest moment al dialogului dintre Maică şi Fiu, orice altă persoană ar fi fost în locul meu, n-ar mai fi grăit cuvintele acestea: „Faceţi orice vă va spune (El)” – (In.2,5.) Dar eu, inspirată fiind de Duhul Sfânt, am grăit acel îndemn, ca, folosindu-se de el, slujitorii nunţii să nu ajungă de ruşine, în lipsa vinului pentru meseni. Dar el este, totodată, un îndemn şi pentru voi toţi, la ascultare mântuitoare faţă de Fiul meu. Cuvintele lui Iisus: „Încă n-a sosit ceasul Meu”, ar fi impus tăcerea şi renunţarea, dacă eu , Maica Lui, n-aş fi crezut că El mă va asculta. Şi, ascultându-mă, acum şi aici, „Domnul Iisus Îşi începe şirul minunilor Sale, arătându-Şi slava Sa” (In.2,11). Ca Om şi Fiu al meu, El a ascultat de mine, iar ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, El a săvârşit minunea schimbării apei în vinul cel bun.

Mă uit la voi, iubiţii mei, şi văd cum unii obosiţi în alergarea voastră, făcută pe cont propriu, spre ceea ce nu cunoaşteţi, şi ajungeţi unde nu vă place. Şi nu vă este de niciun folos că suneţi primii pe „linia de sosire”, dacă nu respectaţi regulile „jocului divin”, adică poruncile dumnezeieşti. Voi nu-L luaţi Însoţitor pe Mântuitorul lumii, spre „Emausul” părtăşiei hristice. Şi, astfel, pe drumul vieţii n-are cine să vă tâlcuiască Sfânta Scriptură, pentru că Domnul şi Învăţătorul lumii nu este lângă voi. De la cină lipseşte Cel Care a frânt pâinea euharistică.în faţa celor doi ucenici ai Săi, Luca şi Cleopa, şi „le-a deschis ochii lor”. Nu-L aveţi cu voi pe Cel Care vă poate da şi vouă pâinea vieţii veşnice. Deci, vă este săracă masa de la sfârşitul zilei de trudă, de supărare şi de „arşiţă” nemiloasă, şi nu sunteţi mulţumiţi nici de „dinarul primit”. Ochii voştri rămân pe mai departe închişi, iar „inima nu arde în voi, la auzul cuvintelor dumnezeieşti”. Şi dacă aceasta este atitudinea multor „creştini”, eu, Maica Luminii, sunt mai mult tristă, decât supărată”.

Ca răspuns la cuvintele grăite de Maica Domnului, se cuvine ca şi noi să trăim cu deplină înţelegere şi netrădată credinţă îndemnul unui Sfânt Părinte, adresat tuturor creştinilor, dar şi celor necreştini: „Veniţi toţi pământenii să facem prăznuire Maicii lui Dumnezeu, cea care ne izbăveşte pe noi din mâinile diavolului cel ce urăşte binele, precum a izbăvit pe femeia care se ruga ei şi a înviat-o de şi-a spovedit păcatul. Vezi, dar, suflete al meu, pentru ce te leneveşti şi nu strigi către Maica lui Dumnezeu: Doamnă atotstăpânitoare, ceea ce ai născut cu nespusă minune pe Domnul cel iubitor de oameni, pe Acela roagă-L să ne mântuiască pe noi” (Din al doilea Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu).

Iosif Badiu ~ Huedin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.