Mântuirea – dar a lui Dumnezeu, nu scop al omului (11 nov. 2009)

                                                             ,,Căci în Dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă,

                                                   şi aceasta nu de la voi: al lui Dumnezeu este darul.

                                                   Nu din fapte, că să nu se laude nimeni. Pentru că a

                                                   Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte

                                                   bune, ca să umblăm întru ele”

                                                                                                                      (Efeseni 2, 8-10)

     Mântuirea, ca desăvârşire a deplinătăţii umane este o stare la care suntem chemaţi să ajungem, dar ea nu trebuie privită ca şi scop de care vom beneficia dincolo, căci după cum ne spune Mântuitorul, Împărăţia lui Dumnezeu începe de aici de pe pământ, prin aceasta însemnând că scopul omului este acela al comuniuni cu semenii şi prin semeni cu Dumnezeu, realizarea acestei relaţii duale fiind adevăratul ţel al omului.

       Mântuitorul Hristos s-a jertfit în iubirea  Sfintei Treimii ca să ne facă harul accesibil, iar noi oamenii în iubirea întregii lumi trebuie să ne jertfim în comuniune de iubire cu aproapele pentru a ne împropria harul dumnezeiesc.

      Această stare nu poate fi văzută ca un scop, deoarece noi nu putem ajunge aici prin propriile noastre puteri, căci mijloacele folosite nu sunt numai omeneşti ci şi dumnezeieşti, adică fară harul lui Dumnezeu nu putem nici măcar să percepem desăvârşirea.

       Dacă e să găsim un ţel al omului, acesta este realizarea comuniunii frăţeşti aici pe pământ, această relaţie realizându-se prin lucrarea noastră proprie susţinută de puterea lui Dumnezeu manifestată prin harul Său.

      Astfel calea, mijlocul devine cel mai important şi trebuie să se transforme în scop, căci trăirea în curăţie, adevăr, dragoste frăţească, este cea care de fapt ne este cerută de Dumnezeu, mântuirea nefiind altceva decât starea finală desăvârşită a acestei trăiri.

      La starea de desăvârşire, care este atât de înălţătoare şi sublimă, căci ea este o schimbare a naturii noastre vremelnice, se ajunge urmărind comuniunea interumană, care se realizează prin împlinirea în Hristos adică prin respectarea Legii celei noi, a iubirii. Aceasta este lucrarea desăvârşitoare care poate atrage atenţia lui Dumnezeu şi care ne poate dărui lumina îndumnezeitoare a puterii Sale.

      Comuniunea este scopul suprem aici pe pământ, iar dacă ea există aici, va fi şi dincolo, numai că aici ea trebuie împlinită iar dincolo ne va fi dăruită ca răsplată de către Dumnezeu.

      Deci comuniunea este scopul suprem atât aici pe pământ cât şi în cer. Ea se manifestă prin Biserică, căci dragostei credincioşilor formează Biserica iar Biserica se constituie ca element central în planul de mântuire a lui Dumnezeu, aşa precum ne spune Pr. Prof. Dumitru Stăniloae: ,,Biserica e unire a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu si creaţia. Ea e implinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunirea”.

      Mântuirea nu este o stare separată de lumea de aici, ci întreaga lucrare pe pământ devine scop suprem al omului. Rostul, calea nu poate fi decat săvârşirea binelui aici pe pamânt, îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, voinţă cunoscută, adusă şi împărtăşită de către Mântuitorul Hristos în mod mai presus de înţelegerea noastră şi mai presus de vrednicia noastră de a răspunde acestei voinţe.

Aşadar, conştientizarea faptului că omul nu poate face nimic fără Dumnezeu şi punerea de început bun conlucrării cu harul Său, trebuie să ne întărească ideea că mântuirea nu-i a noastră ci a lui Hristos, a noastră fiind lucrarea ei, nu starea finală de care Dumnezeu ne va face părtaşi.

       Când Mântuitorul Hristos a spus: ,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia…” (Luca 19, 9), aceasta nu însemna că Zaheu vameşul ajunsese la desăvârşire şi nici că-şi atinsese scopul şi de-acum în colo nu trebuia să mai facă nimic, ci prin faptul că Însuşi Dumnezeu intrase în casa lui şi îi dăruise prin prezenţa Lui mântuitoare, lumina dumnezeirii, Zaheu prin noua sa atitudine de bunătate şi dreptate şi prin contactul său direct cu Îsuşi mântuirea, intră în lucrarea îndumnezeirii, a desăvârşirii prin iubire faţă de semeni căci el împlineşte în mod spontan cele două probleme mântuitoare ale omului, prima fiind cea a iubirii, a săvârşirii de fapte bune, a milosteniei, prin faptul că el spune că jumătate din averea sa o dă săracilor şi a doua cea a dreptăţii, a adevărului, spunând că dacă a nedreptăţit pe cineva, îi va întoarce împătrit înapoi.

     Astfel Zaheu îi dăruieşte lui Hristos un început deosebit a lucrării  de mântuire, iar Mântuitorul îi dă odorul cel mai de preţ pentru om, mântuirea lucrării celei pământeşti, desăvârşirea întru Împărăţia cea fără de sfârşit a cărui început nu se poate pune altundeva decât aici pe pământ. Fără acest început ca lucrare a omului, nu se poate afla mântuire în viaţa de dincolo căci acolo nu găseşti dar la Dumnezeu dacă pe pământ nu ai găsit harul Său.

       Comuniunea interumană, care trebuie sa fie o închipuire a Sfintei Treimi este mijlocul, calea care duce la desăvârşire, modelul comuniunei Sfintei Treimi fiind oglinda comuniunii umane.

Astfel noi nu avem ca model desârşirea Persoanelor dumnezeieşti ci conlucrare în iubire desăvârşită a Lor.

       La ideea de mântuire, văzută ca scop, încercăm uneori să ajungem la ea machiavelic, devenind după cum se observă astăzi, la o concepţie greşită în acest sens. Egoismul aceastei gândiri se observă prin faptul că se urmăreşte mai degrabă o izolare individuală în Hristos şi nu o trăire în iubirea de pe cruce a lui Hristos care înseamnă de fapt iubirea absolută a întregii lumii comuniune deplină cu semenii, aceasta fiind esenţa vieţuirii în har şi adevăr, adică în Hristos Domnul, centrul tuturor credincioşilor şi al întregii lumii.

Scopul omului este de a primi harul lui Dumnezeu, de a se hrăni din el şi de al face lucrător în viaţa sa, prin raporturile sale cu semenii.

Liviu Avîrvarii