Mărturia unei mame. Copil ars şi vindecat

Sfântul Nectarie mi-a îndreptat sufletul spre Hristos, m-a învăţat să o cinstesc pe Maica Domnului, să-i iubesc pe toţi Sfinţii. El este tainicul meu PROTECTOR: când cad, el mă ridică, iar când am o împlinire, mă ajută să fie prilej de mare bucurie, pu­nându‑mi în gând că ajutorul este de Sus, de la Cer. Nimic nu este întâmplător în viaţă. La necaz, să nu cerem Domnului socoteală, ci să ne încredinţăm bunătăţii Sale nesfârşite, căci El poartă grijă de fiece pas al nostru.
După ce mi-a insuflat Sfântul acestea, ca şi multe alte învăţături folositoare sufletului, a fost să bată la poarta inimii mele şi DUREREA cea mai grea de până atunci. Dar Sfântul Nectarie mi-a fost din nou alături, parcă mai mult decât oricând.
A sosit ziua de 24 ianuarie 2006, zi pe care n-am s-o uit vreodată. Copilul meu în vârstă de 1 an şi 13 zile, pe nume Antonie, avea să treacă, din neatenţia mea, printr-un chin oribil, care te cutremură doar când auzi de el, darămite să-l mai şi trăieşti personal.
În jurul orei 9 dimineaţa, am scăpat un vas cu apă clocotită, direct de pe aragaz, pe faţa copilului. Ţipătul lui nu se poate descrie în cuvinte, şi nici nu-l pot uita, parcă îl aud şi azi… Apa i-a cuprins întreaga faţă şi o parte din gât şi piept. Nu ştiam ce să fac, i-am dat în grabă cu puţină apă rece pe faţă, şi aşteptam înnebunită Salvarea, care întârzia prea mult. Reuşisem să anunţ duhovnicul, care ştiu că a început să se roage din acea clipă pentru noi, mai ales către Sfântul Nectarie, la care şi dânsul are multă evlavie. Şi iată că Sfântul a auzit deja rugăciunile, iar Antonie a scăpat cu viaţă, ceea ce în mod firesc nu mai era cu putinţă. Copilul ţipa continuu, eu la fel, l-am privit şi am văzut că faţa i s-a desfigurat, pielea se exfolia; am rămas încremenită, plân­geam neputincioasă şi-mi repetam întruna că mi-am nenorocit copilul. Însă, cu mila lui Dumnezeu, am avut puterea să nu întreb “de ce?”. Am luat o iconiţă cu Maica Domnului şi Pruncul, şi o alta cu Sfântul Nectarie, pe care le-am pus în mânuţa lui Antonie, şi aşa au rămas până la spital.
Doamna doctor, după ce l-a analizat, mi‑a spus că vor rămâne semne, dar cu operaţii “se mai aranjează”. Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. În următoarele 3 zile, faţa lui Antonie părea monstruoasă, iar ochişorii nu-i mai putea deschide. Am stat în spital o lună, icoanele Sfântului Nectarie şi ale altor Sfinţi (Antonie cel Mare, Fanurie) nu lipseau de lângă noi. Au fost zile groaznice pentru copil; când veneau asistentele să-l ia la pansat, ochişorii lui, abia întredeschişi, mă implorau parcă să nu le las să-l ia, mă ţinea strâns cu mânuţele şi plângea, ştiind prin ce chinuri va trece acolo; dar puteam eu oare să-l ajut? Rugam pe Dumnezeu să-mi dea mie durerile lui, să pună pe faţa mea semnele ce i-ar fi putut rămâne fiului meu, dar nu a vrut Domnul aşa. Mi-a dat în schimb durerea sufletului, căci fiecare ţipăt de durere şi fiecare lacrimă a fiului meu loveau cu putere inima unei mame distruse şi vinovate de chinul lui.
Împreună cu duhovnicul şi cu alte persoane de la Schitul Brădetu, cu câteva maici de la Mânăstirea Pasărea, cu soţul meu şi cu alte rude, am citit câteva seri la rând, la ora 22.00, Acatistul Sfântului Nectarie. Şi soarele a ieşit: copilul meu are acum faţa limpede ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Doar pe gât, pe partea dreaptă, şi puţin pe piept, i-au rămas uşoare cicatrice. Acestea le va fi lăsat Dumnezeu pentru a nu înceta să ne rugăm, şi mai ştie El de ce… Oricum, eu nu am să-L întreb “de ce?”, ci am încredere nestrămutată că aceste micuţe semne vor dispărea şi ele când va voi Domnul.
Eu mulţumesc Sfintei Treimi, Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi tuturor Sfinţilor că i-a fost redat chipul lui de îngeraş. Ar fi fost o cumplită durere, pe care nu ştiu în ce măsură aş fi putut-o duce, dacă Antonie al meu ar fi rămas însemnat pe faţă.
Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

Florina B.