LOADING

Type to search

Naşterea Domnului şi starea de peşteră

Ortodoxie si traire

Naşterea Domnului şi starea de peşteră

Share

„Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de fiinţă naşte, cer fiind peştera”. (Condacul praznicului)

Alegoria peşterii din scrierile platonice permit definirea acesteia ca iluzie. Peştera este locul umbrelor, cei ce trăiesc acolo trăiesc în iluzie, iar iluzia este anti-realitate, fals, ignoranţă, moarte.

Peştera este „latura şi umbra morţii” de care aminteşte proorocul Isaia (Isaia, 9, 1). Latura este marginea, centrul însă este realitatea, viaţa, adevărul.

Fiul lui Dumnezeu s-a născut pentru a ne arăta adevăratul centru al tuturor lucrurilor: El însuşi. De aceea a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6), de aceea a atras atenţia: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan, 15, 5). El a adus lumina cunoştinţei, cum zice şi troparul praznicului: „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”, a adus periferia la centru, a făcut ca peştera să devină împărăţie aşa cum după ce a fost pus în peştera mormântului, a făcut ca aceasta să devină mormânt al nestricăciunii.

Înainte de Naşterea Domnului lumea era toată o peşteră. Iluzia ţinea locul adevărului, ignoranţa locul cunoaşterii, moartea locul vieţii.

Lumea fiind peştera, „sălăşluind în întunericul şi-n umbra morţii” (Isaia, 9, 1), „lumea pe El nu L-a cunoscut” (Ioan, 1, 10).

Totuşi El fiind lumina cea adevărată, când a venit în întunericul peşterii, „întunericul nu a cuprins-o” (Ioan, 1, 5). Nu a cuprins-o pentru că nu a putut.

Iisus s-a născut în peşteră tocmai pentru că fiind loc al umbrei şi al morţii, era punctul depărtării maxime a omului de Dumnezeu. Trăirea în peşteră înseamnă trăirea în subterane. Omul era astfel ascuns, captiv, în imposibilitatea de a vedea lumina şi căldura soarelui, fără să ştie ce este afară, crezând că umbra este realitatea şi neputând concepe umbra ca umbră.

Dar aşa cum Iisus a înviat acceptând moartea, şi încă pe cea mai grea, moartea pe cruce, acceptând peştera mormântului, şi chiar mai mult, coborârea în iad pentru a învinge moartea în propria ei casă şi imperiu, şi aşa cum celebrarea Învierii Domnului în Biserica Ortodoxă se face la miezul nopţii, miezul însemnând întunericul cel mai adânc pe care Iisus îl sparge aducând acolo lumina, lucru simbolizat prin cuvintele preotului de la miezul nopţii: „Veniţi de luaţi lumina”, astfel prin naşterea Sa în peştera-iesle, Fiul lui Dumnezeu vine să înfrângă umbra, iluzia, ignoranţa şi moartea la ele acasă, în propriul lor imperiu, în miezul propriei lor tării. Prin aceasta Iisus transformă peştera-mormântul stricăciunii în mormânt al nestricăciunii, ca peştera-mormântul Învierii, după cum spun cântările canonului de la slujba marelui praznic.

Dacă Iisus vine să se nască în peşteră, iar peştera este lumea şi întregul pământ, înseamnă că toată lumea este chemată la opera de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat, după cum se şi spune profetic cu privire la predica Sf. Apostoli: „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalm 18, 4). De asemenea, Sf. Ap. Pavel precizează: că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I. Tim. 2, 3).

Aşa cum prin Naşterea Domnului peştera din Betleem se face cer („cer fiind peştera”) cum se cântă în axionul praznicului, la fel întreaga lume care umbla „întru întuneric” „a văzut lumină mare” (Isaia, 9,1).

Pe de altă parte, în evenimentul Naşterii Domnului un schimb paradoxal are loc între Dumnezeu şi lume, şi creaţia Sa: Dumnezeu oferă omului mântuirea în Fiul Său întrupat, iar creaţia, lumea, se oferă pe sine ca peşteră şi loc al petrecerii evenimentului. Întâi, din partea lumii, prima ofertă este cea a Sf. Fecioare Maria care la vestea arhanghelului despre naşterea cea mai presus de fire, în totală supunere, dar şi uimire totodată, răspunde Fiat! „Iată roaba Domnului” (Luca, 1, 38). Pântecele ei devine peştera vie a sălăşluirii Fiului lui Dumnezeu, a mântuirii. Apoi lumea însăşi prin Betleem se aduce pe sine ca peşteră pentru marele eveniment după cum spune condacul praznicului: „şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce”.

Scriitorul polonez Stanislaw J. Lec spunea că suntem prea mulţi ca să ne mai putem întoarce în peşteri, însemnând că am ajuns prea departe pe calea civilizaţiei pentru a ne mai permite să fim primitivi în mentalităţile şi atitudinile noastre. După Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii, dar şi în peştera lumii noastre, nu ne mai putem întoarce la peştera lumii dinainte de Hristos pentru că de la naşterea Sa încoace totul este altfel, cum zice Sf. Ap. Pavel: „cele vechi au trecut; iată noi le fac pe toate” (II Cor., 5, 17).

Peştera este cer, lumea este împărăţie, omul este pus pe calea de a deveni „om ceresc” sau „înger pământesc”, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Hristos s-a născut „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum zicem în Simbolul credinţei; S-a născut, a venit, dar El vine mereu, cum se vede din implorarea făcută în Apocalipsă: „Vino, Doamne Iisuse”! (22, 20). Cu alte cuvinte, schimbul paradoxal dintre Dumnezeu şi om încă se face. Dumnezeu Îl trimite pe Fiul spre noi, noi oferim locul acestei extraordinare întâlniri. Acest loc este sufletul nostru. El este peştera unde Îl primim pe Cel ce vine pentru ca sufletul, întreaga noastră viaţă să se schimbe total, să treacă de la întuneric la lumină, de la ignoranţă la adevăr, de la moarte la viaţă, şi aşa, înnoiţi fiind, să putem înainta pe calea mântuirii date nouă, slăvindu-L pe Cel ce a venit, cum zice colinda, „Să se nască/ şi să crească/ să ne mântuiască”.

 

Pr. Theodor Damian

 

New York

 

1 Comment

  1. ioDan 25 decembrie 2017

    Pătrunzător, mișcător este cuvântul dvs.! Binecuvântați!

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *