Naşterea lui Iisus Hristos – o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc

Vorbind despre sărbătoarea Întrupării Domnului, Sfântul Grigorie de Nazians spune: „Praznicul de astăzi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea, căci se zice în amândouă felurile, două numiri fiind puse aceluiaşi lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naştere, El care era, şi de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricină şi de cuvânt. Întruparea s-a făcut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi să ni-l dăruiască şi pe a fi bine, iar mai vârtos pe noi, aceştia ce am căzut prin răutate şi neascultare din a fi bine, iar să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu.” „Cel necuprins Se vedea Prunc…”

Iisus Hristos Şi-a pregătit El Însuşi în Fecioară trupul ca biserică şi l-a făcut al Său, făcându-Se cunoscut şi locuind în el. Sfântul Atanasie cel Mare, în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeşte cu admiraţie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac!

Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-se în peşteră proastă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Sus, lucruri mari, şi jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.” (…) „Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din Fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El în scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva, şi către ceva, şi cu închipuire. Hristos Se naşte din Fecioară ca să-l îndrepte pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa. S-a culcat în iesle ca să îndrepte necuvântarea omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă neamurile. A norodului păgânesc şi a celui iudaic pentru care este scris: «Între două neamuri vei fi cunoscut». A primit înscrierea cezarului August ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti”.

Sfântul Atanasie comentează însemnătatea mântuitoare a Naşterii Domnului pentru neamul omenesc şi arată că fiind în trup, adică circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvântul le cuprinde în Sine pe toate. Pentru că, aşa cum este în afară de toate după fiinţă, dar este în toată zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzându-le pe toate, El este necuprins. Şi adaugă Sfântul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi ca om, dar, fiind Cuvântul, dădea viaţă tuturor şi era împreună cu Tatăl, fiind Fiul.”

Cu alte cuvinte, lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de la porunca Ziditorului Său. Prin naşterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimeşte ceva, ci mai degrabă sfinţeşte trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă le dă viaţă şi le hrăneşte pe toate.” Sfântul Atanasie accentuează ideea că Cel care Se naşte din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, şi nu un ipostas sau persoană umană. Fiindcă, atunci când Sfinţii Evanghelişti spun despre El că S-a născut şi a mâncat sau a băut, trebuie să înţelegem că trupul se năştea şi se hrănea cu mâncări potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvântul unit cu trupul nu-l făcea cunoscut pe om prin cele ce le lucra în trup, ci pe Dumnezeu-Cuvântul.

Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele şi profunzimile existenţei o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Fiinţă şi întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) şi nimic nu-i nou sub soare”, teologul confirmă, dar şi completează: „… până la Naşterea lui Hristos”. Consensul Sfinţilor Părinţi spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creaţia Sa, încât S-ar fi întrupat şi în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propăşirea sau înmulţirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea – Psalmul 50, 6), iar modalitatea şi motivaţia Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinaţia pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezenţa lui Dumnezeu în ea şi ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generaţii de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălăşluit cu trup şi suflet prin zămislire nu din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naştere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât şi după Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naşte din veşnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp şi spaţiu Se naşte cu trupul şi sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conţinutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu – Dumnezeu prin har şi prin împărtăşire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesenţa cel mai nobil exprimată în legătură cu raţiunea Tainei celei din veac ascunse şi nici de îngeri ştiute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în fiinţa umană moartea şi coruptibilitatea, aşa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; şi totuşi, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenţie divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om şi în om, asumându-Şi natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a şi răscumpărat.