Nevoia de martiri

Cunosc intelectuali cărora li s-a inoculat atât de bine convingerea că a vorbi despre martiri este pierdere de vreme, încât, dacă ar trebui să deschidă gura despre ei, s‑ar simţi stânjeniţi. Mai mult chiar, s-ar simţi inhibaţi, ba chiar strâmtoraţi, şi asta fiindcă ştiu că există un panoptic european a cărui menire este să-i supravegheze pe cei care nu acceptă să gândească la comandă. Şi fiindcă ştiu că sunt supravegheaţi, prin glasul acestor intelectuali se manifestă autocenzura de tip temător.

Un apologet creştin contemporan nouă, irlandezul C. S. Lewis, spune în autobiografia sa, Surprins de bucurie (Surprised by joy. The shape of my early life), că “acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi despre martiri, să fie nevoie de curaj. Iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste, nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală. Şi dacă e aşa, să vorbim atunci cu precădere de martirii români din timpul comunismului. […]

Când ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Vasile Motrescu, pupila cu care îţi priveşti identitatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atâta onoare avem în noi câtă amintire a martirilor şi eroilor întreţinem. Se înţelege, e vorba de o onoare suprapersonală, dar ea nu este cu nimic mai prejos de cealaltă onoare, cea individuală, ce atârnă exclusiv de persoana mea.

Revenind, nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, deşi bătaia sa mântuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. […]

Iar ce se întâmplă azi în România se întâmplă în fiecare ţară din Europa. Sunt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntâmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficial. În România fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decât condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia.

Să ne amintim că, în actele de întemeiere a UE , creştinismul nu este recunoscut ca religie fondatoare, să ne amintim apoi de campaniile de denigrare a feţelor bisericeşti din Germania, Anglia sau Franţa, pentru a ne da seama că lucrurile se leagă: aceleaşi eminenţe care privesc cu ostilitate creştinismul se opun comemorării martirilor naţionali în cadrul unor ceremonii cu tentă oficială. Şi atunci merită să mă întreb: ce supără atât de mult la fenomenul martiric de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? Cred că sunt trei motive care fac din figura martirilor o prezenţă nedorită.

Pe primul l-am spus deja: apartenenţa politică a unora dintre martiri. Foarte bine, numai că în conceptul de martir nu intră nota culorii sale politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparţinut martirul de vreme ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea etnică şi îndurarea morţii.

Al doilea motiv ţine de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu în epoca consumismului este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creştere. În tot cazul, e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apologia martiriului în astfel de vremuri. Cum să spui că, în situaţii-limită, martirul poate fi un model de conduită, reabilitând ideea că isprăvile durabile nu se pot face decât prin jertfă? Ar însemna să faci apologia ascezei şi eroismului într-o epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă, dar mai ales nerentabilă.

Al treilea motiv este că moralul unei comunităţi creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stradă cînd ştii că te tragi din oameni ca Vasile Motrescu şi Costache Oprişan. […]

În fond, noi ne-am întâlnit azi ca să vorbim pe seama acelor martiri despre care suntem împiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S-o facem aşadar cu seninătate, cu afecţiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne închipuim că prea curând Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de Biserică sau de instituţiile statului. Dar într-o zi se va întâmpla şi asta, şi poate că întâlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea…

SORIN LAVRIC

Fragment din comunicarea susținută de domnul Sorin Lavric la Primul Simpozion de Martirologie 2010, apărut în Lumea Credinței nr. 88/ noiembrie 2010.