O imagine sinceră a Bisericii de azi

Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit,

Mă numesc Daniel-Nicolae Vălean şi sunt preot slujitor la Parohia Câmpia Turzii II, Protopopiatul Turda.

Vă urez dintru început viaţă îndelungată, plină de satisfacţii şi împliniri duhovniceşti în minunata şi dificila misiune care vă aşteaptă de acum încolo şi vă asigur de căldura cu care sunteţi înconjurat, cel puţin în rândul preoţilor de rând.

În cele ce urmează doresc să vă aduc la cunoştinţă cu cea mai adâncă seriozitate şi responsabilitate unele observaţii legate de situaţia actuală a Arhiepiscopiei Clujului, aşa cum este percepută de jos, din rândul preoţilor şi credincioşilor. Subliniez că sunt observaţii obiective, nepătimaşe, având ca singur scop schimbarea în mai bine a tuturor lucrurilor şi a instituţiei ca atare. Mi-am permis să organizez punctual aceste rânduri, pentru a fi cât mai concret.

1.      Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, a fost perceput atât în cercurile înalte naţionale, cât şi în rândul credincioşilor simpli ca un purtător de flamură desăvârşit în problemele generale cotidiene. A luat atitudine ori de câte ori s-a simţit nevoia, astfel că, după cum bine ştiţi, a fost în permanenţă un lider de opinie şi autoritate de necontestat. N-a reuşit aceasta prin violenţă şi teroare, ci prin impozanta atitudine a unui om lucid, realist, nefăţarnic. Dacă v-aş spune că dorim cu tot sufletul să păstoriţi de la acelaşi nivel ar fi prea puţin! Ne dorim să vă situaţi mult mai sus decât predecesorul Înaltpreasfinţiei Voastre, aşa cum merită această Mitropolie. Ne-o vom dori întotdeauna şi nu considerăm că avem pretenţii mai presus de capacităţile cu care V-a înzestrat Dumnezeu.

Administrativ

2.      Clujul s-a bucurat încă din perioada interbelică de ierarhi destoinici, care au ştiut să păstorească lucid şi realist. S-a ridicat o catedrală, s-au achiziţionat imobile, a apărut clădirea Seminarului Teologic, etc. În ultima perioadă s-au ridicat biserici în toată Arhiepiscopia, s-a renovat catedrala, etc. Rezistenţa în faţa pretenţiilor Bucureştiului de a participa la ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului pe motiv că avem numeroase lucrări în plan local a fost întotdeauna apreciată aici. Istoria va dovedi că a fost o alegere corectă, pentru că realizările locale se văd peste tot. Nu suntem împotriva ajutorului pentru Catedrala Mântuirii Neamului, dar interesul local ar trebui să primeze întotdeauna. Cu cât se va ridica mai mult economic această Arhiepiscopie (să ne referim doar la Cluj), cu atât va putea să se facă mai bine auzită, să fie mai bine văzută. Vom putea ajuta preoţii nevoiaşi, vom putea ctitori aşezăminte, vom putea spijini cultura şi învăţământul teologic. Stagnarea va însemna regres şi există pericolul căderii în anonimat.

3.      Credincioşii s-au cam săturat de ridicat biserici. Vor aşezăminte sociale patronate de Biserică, grădiniţe, şcoli, adăposturi, centre de asistenţă. Există, în percepţia lor, suficiente locaşe de cult, acum a venit vremea să ne ocupăm de oameni într-un mod social, chiar dacă nu acesta este rolul principal al Bisericii. Cu cât vom fi mai aproape de nevoile lor, cu atât vor fi mai aproape de Biserică. Reversul e câştigul grupărilor neoprotestante.

4.      Bisericile sunt frumoase, ridicate cât se poate de canonic, însă neprimitoare iarna, din cauza proastei încălziri. Oamenii renunţă să vină la biserică din cauza frigului din ea. Ar trebui reflectat puţin pe această temă. Există fonduri naţionale pentru încălzire şi acestea ar trebui direcţionate cumva şi spre Biserică.

5.      S-a discutat uneori de crearea unor ferme, iazuri, exploataţii agricole, ateliere care să întregească veniturile Arhiepiscopiei. De asemenea, spaţii de închiriat în oraşe. Toate acestea ar putea constitui surse de întreţinere şi dezvoltare şi izvoare de binefacere în alte domenii.

6.      În perioada păstoriei Înaltpreasfinţitului Bartolomeu s-a simţit lipsa ierarhilor în parohii. Nu mă refer la Liturghiile arhiereşti, ci la vizitele simple, fireşti, de câte o oră sau mai puţin, în care ierarhul vine la casa parohială sau la biserică, se interesează de situaţia preotului, îi cunoaşte familia, problemele, împlinirile. Toţi preoţii, fără deosebire, tânjesc după astfel de vizite care erau obişnuite în vremea Arhiepiscopului Teofil şi care reprezentau pentru ei mai mult decât şi-ar putea închipui cineva. Ştim că vremurile sunt altele şi problemele de zi cu zi sunt mult mai multe, dar astfel de vizite ar constitui un beneficiu maxim pentru ambele părţi. Izolarea duce la lipsa comunicării şi la distanţă.

Social

7.      Preasfinţitul Vasile Someşanul duce o activitate socială ieşită din comun, apreciată de toţi. Sperăm că aceasta va continua, pentru că rezultatele se văd de fiecare dată.

8.      Preoţii trebuie îndreptaţi cu precădere spre activitatea socială din parohii. Faptele fac mai mult decât vorbele şi astfel nu riscă să fie confundaţi cu nişte funcţionari străini de viaţa comunităţii. În ultima perioadă s-a încetăţenit obiceiul ca preoţii să nu mai stea în parohii la sate, ci să facă naveta de la oraş, ceea ce a dus la grava deteriorare a relaţiei cu credincioşii. Preotul nu mai apare în sat decât duminica, face slujba, spune predica şi pleacă, pe când pastorii neoprotestanţi sunt acolo şi umblă toată ziua pe uliţă. Instituirea unei obligativităţi de a locui în parohie nu va rezolva mare lucru, în schimb există şanse mai bune cu crearea unor condiţii, stabilirea unor parametri pentru preoţii de la sat (unii dintre ei sunt pierduţi în sat, nu ştiu să-şi câştige pâinea odată ajunşi acolo, nu se organizează şi se deznădăjduiesc, nu ştiu munci, nu ştiu ţine o gospodărie, au fost şcoliţi în Kant şi Heidegger, Maxim Mărturisitorul şi Toma de Aquino şi asta predică şi oamenilor).

9.      Există o sumedenie de preoţi aflaţi la limita existenţei din cauza salariilor deplorabile. Soarta lor este cunoscută celor de mai sus, dar atât. Ei devin uşor preoţi-comercianţi, preoţi-traficanţi, preoţi-taximetrişti, preoţi-contabili, preoţi-agenţi, preoţi-antreprenori. Puteam pune meseriile în faţa liniuţei, ar fi fost mult mai aproape de adevăr, pentru că misiunea a devenit un hobby. Dezinteresul ierarhilor pentru salariile preoţilor coincide, în percepţia celor din urmă, cu interesul ierarhilor pentru propriile salarii şi această percepţie a creat destulă nemulţumire în protoierii, fie că e reală, fie că nu.

Cultural

10.        O spun cu toată răspunderea, „Renaşterea” e o publicaţie inaccesibilă credincioşilor. Imaginea rigidă, stilul pretenţios, izolat în termeni spaţiali şi lipsiţi de comprehensibilitate au făcut din ea o apariţie stranie, pierdută, distanţată categoric de credincioşi şi oarecum detestată de preoţi. Zace cu lunile pe stranele bisericilor, apare târziu (în martie apare numărul din ianuarie), e ocupată de articolele pretenţioase ale minţilor teologice de  necontestat, total străină de realitatea bisericească locală, de problemele cotidiene. Mircea Eliade spunea că dacă un scriitor vrea să devină celebru în prezent, scrie articole în ziar, iar dacă vrea să devină celebru în eternitate, scrie cărţi. Se pare că „Renaşterea” e o publicaţie pentru eternitate, de aceea se explică insuccesul prezent. Suntem nevoiţi să recunoaştem cu toţii, deşi orgoliul ardelenesc nu ne lasă, că „Ziarul Lumina” face ceva în această privinţă.

11.  Radio Renaşterea a reprezentat o apariţie salutară pe scena mass-mediei locale. Cu toţii ni-l doream. Stilul molcom, tărăgănat face însă din el o prezenţă la fel de stranie ca publicaţia cu acelaşi nume. Discuţiile din cadrul emisiunilor sunt extrem de interesante şi ziditoare, dar se poartă pe un covor atât de plutitor! Credincioşii vor să se mântuiască şi vor modalităţi, preoţii aşteaptă idei şi planuri de acţiune, lumea e în mişcare, doar Radio Renaşterea contemplă. Asta în ciuda echipei tinere de la pupitru. În acest ritm va deveni cu siguranţă un radio al elitelor şi va sfârşi de tot cu masa credincioşilor. Nu ştiu dacă înalta ţinută academică trebuie să fie singurul scop al său.

12.  Obişnuitele calendare ortodoxe nu mai sunt dorite de credincioşi. Mă refer la forma lor, nu la conţinut. Puţini sunt cei care mai acceptă să întindă pe peretele din bucătărie un covor de o jumătate de metru şi să-l înrămeze. În schimb au început să devină apreciate calendarele (creştin-ortodoxe) sub formă de agendă lunară, agăţate tot pe perete. Chiar dacă sunt mai scumpe, acelea sunt mai solicitate, pentru că au o estetică apropiată prezentului.

13.  Spuneam şi mai sus că preoţii se gândesc şi în parohiile de la sate la ceea ce au învăţat despre Kant. Pentru că asta primesc în învăţământul teologic, obligat metodologic într-un mod straniu să ridice minţile la o anumită înălţime, de unde acestea nu vor mai putea reveni pe pământ. Nu o dată am auzit preoţi regretând că nimeni nu i-a învăţat în Seminar sau Facultate cum să supravieţuiască în sat şi asta a însemnat aproape sfârşitul lor. Nu contestă nimeni necesitatea cunoştinţelor enciclopedice, dar acestea fac să lipsească tocmai cunoştinţele esenţiale, iar adaptarea ulterioară eşuează categoric în multe cazuri.

14.  Bibliotecile parohiale, bine întreţinute şi administrate, zac închise în birouri, inaccesibile altei persoane decât preotului, asta în vremuri în care se procură deocamdată cu greu o carte bună de teologie. De ce nu s-ar oferi posibilitatea credincioşilor să le studieze, pe sistem de bibliotecă?

15.  Conferinţele şi cursurile preoţeşti sunt caracterizate şi ele de aceeaşi ţinută academică izolantă, lipsită de fondul realist. Se marchează momentul, se citeşte conferinţa, ierarhul face o concluzie pe marginea subiectului, după care încep adevăratele probleme, cele care prezintă un real interes şi care sunt cu adevărat dezbătute. Dacă ar avea cineva curiozitatea, ar putea observa că la finalul întâlnirii nimeni nu mai ştie care a fost tema conferinţei. Asta pentru că „problemele arzătoare la ordinea zilei” erau altele.

Liturgic

16.  Încă nu există o uniformitate în materie de cult. În unele biserici se slujeşte după varianta anilor 70, în altele după cea „diortosită”. Aici auzi „Să luăm aminte. Sfintele Sfinţilor”, dincolo „Să luăm aminte. Sfintele vouă sfinţilor”. Undeva Sf. Maslu durează 2 ore (cu canon, rugăciuni, apostol şi evanghelie), altundeva durează o jumătate de oră. Fiecare face cum vrea şi asta deranjează pe oricine este familiarizat cu rânduielile de cult, preot sau credincios.

17.  Există o puternică delăsare în rândul preoţilor, în materie de folosire a veşmintelor liturgice. Dacă vechimea şi imaginea lor de veşminte prespălate poate fi explicată prin lipsurile financiare ale parohiei, în schimb nu există explicaţii pentru masluri, boteze şi înmormântări făcute doar cu epitrahilul.

18.  Imaginea interiorului locaşului de cult spune multe despre noi, preoţii. În unele locuri Sf. Masă abundă de sticle, ghivece, ştergare, cruci şi caiete cu pomelnice, în altele Altarul este transformat în expoziţie de kitsch-uri, cu icoane care fac cu ochiul, cruci cu leduri, inimi de-ale lui Isus, crucifixuri sau „cine” de-ale lui Leonardo. Absolvenţii de „patrimoniu” se crucesc ori de câte ori dau de astfel de privelişti dezolante.

19.  Există în rândul preoţilor numeroşi „făcători de minuni” şi „vindecători” care profită de buna credinţă a credincioşilor şi de oportunitatea de a deveni celebri. „Deschizători de pravile”, „cititori în litera roşie sau neagră a Evangheliei”, descântători, tămăduitori cu arginţi, profitori. Vin credincioşi care reclamă faptul că un cutare preot le-a poruncit să jertfească două găini ca să alunge blestemul din casă, că li s-a cerut să întreprindă „n” activităţi pentru salvarea situaţiilor personale. Nu putem spune decât că astfel de colegi ne aduc un mare deserviciu în momentul în care suntem întrebaţi de ce noi nu ştim să cerem să fie jertfite cele două găini.

20.  Predicile preoţilor sunt din ce în ce mai sărace în compoziţie, mai pierdute în neant. Lumea ascultă plictisită, se uită la ceas, oftează pentru cele 40 de minute pierdute şi pentru slujitorul care nu mai ştie încheia. Uităm sau nu avem timp să ne pregătim, vorbim fugitiv şi filosofic, ne pierdem în aberaţii şi pilde folositoare mai degrabă ucenicilor lui Buddha, sub copac, decât credincioşilor români ai secolului XXI, asaltaţi de secularizare, criză personală sau economică, destabilizare spirituală. Cu cât ne pierdem mai mult în astfel de divagaţii, cu atât îi pierdem pe ei.

V-am adus la cunoştinţă unele, puţine, observaţii personale sau ale celor din jur, legate de o anumită latură a situaţiei locale. Vă repet că nu am întreprins acest demers pentru a blama pe cineva sau în scopuri personale, ci din simpla dorinţă de normalitate. Menţionez că, chiar dacă toate acestea nu sunt cunoscute acolo, sus, sau nu sunt discutate, ele fac parte din discuţiile zilnice ale credincioşilor şi preoţilor, din mulţumirile şi nemulţumirile lor.

Îmi cer iertare dacă supăr sau nedreptăţesc pe cineva, dar consider că e de datoria mea morală, ca dealtfel a oricărui alt păstor de suflete, să aducă în discuţie în mod concret asemenea lucruri, fără să ne pierdem în derizoriu şi contemplaţie sterilă. Orice trecere sub tăcere a acestei stări de fapt reprezintă un regres în raport cu situaţia actuală a credincioşilor, a lumii în care trăim.

Am scris aceste rânduri ca o destăinuire faţă de Înaltpreasfinţia Voastră. Rămâne la latitudinea Înaltpreasfinţiei Voastre să decidă ce anume trebuie făcut pe mai departe, mie îmi rămâne să Vă doresc spor în toate şi multă putere de muncă!