LOADING

Type to search

„Ochiul lui Dumnezeu”? – Cuvant despre icoana

Ortodoxie si traire

„Ochiul lui Dumnezeu”? – Cuvant despre icoana

Share

Icoana este suma a mai multor mărturisiri de credinţă, fiind ea însăşi numai prin prezenţă un act continuu de aducere aminte şi de cinstire a chipului lui Hristos şi a tuturor sfinţilor, o mărturie a întrupării şi a prezenţei lui Hristos cu trupul printre noi.

Sfinţii Părinţi au hotărât că atât cu­vân­tul cât şi imaginea sunt egale şi complementare ca mijloace de pro­po­văduire a Evangheliei, astfel că icoana susţinută de autoritatea unui Sinod Ecumenic (cel de la anul 787), trebuie să mărturisească prin imagine adevărul de credinţă ortodox conţinut şi exprimat prin cuvânt de către toate celelalte sinoade.
Icoana este o operă sinodală. Este o operă sinodală pentru că este şi colectivă şi revelată. Este o operă colectivă nu doar pentru că uneori se lucrează în grup, ci pentru că este rezultatul acumulărilor şi experienţelor a zeci de generaţii de iconari, al căror crez artistic nu contrazice cu nimic Crezul Bisericii, şi care păstrează o unitate a stilului aşa numit bizantin, prin respectarea canoanelor iconografice, a tehnicii de lucru şi a mijloacelor de expresie specifice.
De asemenea, icoana este o artă revelată şi din alte motive decât pentru faptul că ilustrează personaje şi episoade din Sfânta Scriptură. Dacă prin întrupare Însuşi Hristos‑Dumnezeu S‑a descoperit pe Sine oamenilor ca Om, ceea ce este revelat în arta icoanei este felul prin care această imagine a lui Iisus Hristos ne‑a fost transmisă.
Din Sfânta Tradiţie aflăm că, printr‑un mod în care numai Dumnezeu putea s‑o facă, Hristos realizează prima icoană imprimând Chipul Feţei Sale pe o pânză pe care o trimite spre tămăduire unui bolnav pe nume Avgar. Ar fi putut să‑l vindece doar prin cuvânt, dar Mântuitorul alege, nu întâmplător, să folosească o icoană ca să ne înveţe că înainte de funcţiile ei estetice şi pedagogice, icoana înseamnă comunicare şi vindecare.
Teoretic, icoana a existat ca posibilitate o dată cu întruparea Domnului, dar practic, icoana în actul mântuirii este rezultatul împreună‑lucrării a omului cu harul lui Dumnezeu. Fiind zidiţi după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu ne‑a dăruit Chipul Său dar în virtutea libertăţii ne‑a şi chemat să lucrăm la asemănarea cu El, călăuziţi de Duhul Sfânt. De fapt adevăraţii autori ai icoanelor sunt sfinţii, ca cei care prin viaţa lor virtuoasă au avut prin contemplaţie experienţa vederii luminii necreate, fiind prin lucrarea virtuţilor călăuzele care ne orientează şi ne confirmă dacă suntem sau nu în acord cu învăţăturile Bisericii, iconarii nefiind decât mâinile şi uneltele prin care se realizează icoanele.
Precum cuvântul poate naşte învăţă­turi eretice, aceste învăţături la rândul lor se pot materializa în imagini eretice, frumoase la vedere dar amare la gust. Pentru a recunoaşte adevăratul chip al icoanei din mulţimea de oferte artistice şi comerciale, este nevoie să ne raportăm la vechile modele iconografice bizantine şi mai este nevoie de o educaţie creştină.
Arta icoanei recurge la anumite parti­cularităţi de limbaj pentru a expli­ca mai deplin natura înduhovnicită, fiind re­zumatul văzut a ceea ce se poate percepe cu ochii trupeşti dintr‑o realitate nevăzută dar adevărată. Ceea ce defineşte în primul rând o icoană autentică, este felul în care este redată lumina de pe chipurile sfinţilor şi a celorlalte elemen­te care alcătuiesc icoa­na, lumină care simbolizează şi sugerează lumina Taborică, lumina necreată.
Printr‑un procedeu tehnic specific de suprapuneri treptate ale culorilor, lumina pare că izvorăşte şi iradiază din interiorul formelor simbolizând şi recomandând sfinţenia chipului pictat, sfinţenie sugerată şi de aureola din jurul capului şi de fondul auriu al icoanei. Anumite atitudini şi culori specifice, perspectiva inversă, bidimensionalitatea, sunt elemente constitutive ale ­icoanei care fac dificilă o „citire” superficială. Neînsoţită de textul Sfintei Scripturi, de o exegeză sau un cuvânt lămuritor, icoana nu poate singură să‑şi descopere conţinutul.
Un element de o mare importanţă este scrisul, cuvântul, care este şi complementar şi de aceeaşi putere cu imaginea, este numele care autentifică sfinţenia celui reprezentat.
Mai mult decât o reprezentare artis­ti­că, icoana este un mijloc prin care lu­crea­ză Duhul Sfânt iar prin conţinutul şi menirea ei, este sfinţită şi la rândul ei poate să sfinţească. Fiind într‑o legătură permanentă cu prototipul lor, icoanele sunt purtătoare de har, nu după natură, ci prin participare.
De‑a lungul vremurilor, pe tărâm dogmatic, asemeni Persoanei lui Hristos şi ­icoana a suferit alteraţii şi reducţii analitice. Luptătorii împotriva chipului lui Dumnezeu, iconoclaştii, îşi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Când nu izbuteşte prin violenţă, iconoclasmul actual se manifestă într‑un mod mult mai subtil, operând pe tărâmul conceptului artistic prin alterarea şi desacralizarea imaginii iconice. Influenţa artei apusene, care promovează cultul imaginii unui trup nesfinţit, care nu a învins stricăciunea, s‑a dovedit pentru iconografia noastră foarte păgubitoare, o abatere de la adevăr şi o alterare a învăţăturii ortodoxe despre mântuire.
În afara devierilor dogmatice pe care le conţin, tablourile religioase apusene nu pot fi numite icoane şi din cauza stilului realist‑naturalist în care sunt realizate, unde accentul cade doar pe omenitatea lui Hristos, ignorându‑I‑se dumnezeirea. În Occident, noul val al iconoclasmului a reîn­viat mai de timpuriu, atingând apogeul la Revoluţia Franceză când, în iconografia tradiţională (câtă a mai rămas după seismul renascentist) deja contaminată de elemente păgâne s‑au introdus şi noi simboluri oculte. Aceste imagini şi simboluri au pătruns şi în iconografia şi în cultul Bisericii Ortodoxe, simboluri care s‑au îndătinat şi de care cu greu ne mai putem elibera.
Să luăm ca exemplu aşa‑zisul „ochi al lui Dumnezeu” încadrat într‑un triunghi, întâlnit adeseori zugrăvit pe clopotniţele bisericilor dar şi pe icoane, care ar exprima chipurile dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Numit în mod impropriu „ochiul lui Dumnezeu”, acest simbol ocult inexistent în iconografia bizantină până în preajma Revoluţiei Franceze, îşi are rădăcinile în religia Egiptului antic de unde a fost preluat şi folosit în imagistica manualelor medievale de alchimie, astrologie şi magie (vezi Constantin Bălăceanu Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute, pp. 169‑170; 248‑249; 315 şi Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, pp. 380‑381).
Simbol legat de reprezentarea unor divinităţi ale cultului zeului soare Amon‑Ra (vezi Dicţionar – Divinităţi şi simboluri vechi egiptene, pp. 117‑120 şi N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, pp. 28‑29), ochiul anunţă prezenţa zeilor Horus, Hathor sau Ma’at, fiica Soarelui (vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 116 şi Le guide du Louvre, p. 63, fig. 73).
Ochiul încadrat de un triunghi, este asimilat mai apoi de heraldica unor orga­nizaţii subterane care au susţinut mişcările revoluţionare franceze de orientare ilumi­nis­tă. Acest însemn pătrunde în iconografia ortodoxă de la noi cu complicitatea unora şi ignoranţa altora, prin boierimea românească care şi‑a făcut studiile la Paris, unde, susţinută de puterile politice franceze au pregătit Revoluţia Română de la 1848, iar mai apoi unirea Principatelor.
Clasa conducătoare românească a preluat odată cu legislaţia şi cultura noii clase politice franceze, şi elemente din heraldica şi blazoanele acestora, însemne pe care le regăsim de atunci şi în decorul ctitoriilor româneşti, fie civile, fie ecleziale.
S‑a încercat o acomodare a acestui simbol cu iconografia ortodoxă, atribuindu‑i‑se un conţinut teologic prin care s‑ar putea exprima dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Argumentele scripturistice invocate se întemeiază pe similitudini antropomorfe, ca de exemplu: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor” (Psalm 33, 14), „Ochii Lui spre sărac privesc” (Psalm 10, 4), sau „Ochii Domnului văd oriunde” (II Cronici 16, 9), ignorându‑se pluralul, după care, în interiorul triunghiului ar fi trebuit să existe doi ochi. Creştinismul a mai convertit imagini şi simboluri păgâne, exemplele sunt numeroase, dar aluzia ciclo­pică la un Dumnezeu ascuns care pân­deşte pe gaura cheii este neinspirată şi necanonică.
Există o diferenţă de comunicare şi de inspiraţie între arta icoanei şi celelalte tipuri de reprezentări artistice. Dacă într‑un tablou putem în cel mai fericit caz să vorbim despre Dumnezeu, prin intermediul icoanei vorbim cu Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi vorbeşte cu noi. Creaţiile artistice adună în jurul lor duhurile în compania cărora aceste opere au fost create, şi transmit această stare de spirit privitorului – sau ascultătorului în cazul muzicii – care o recepţionează şi o asimilează, cu toate consecinţele ce decurg dintr‑o astfel de întâlnire.
De multe ori un înveliş atrăgător estetic ascunde un conţinut spiritual nociv, şi sunt multe exemple prin care frumuseţea greşit orientată nu numai că nu exprimă Adevărul, dar chiar îl defaimă.
Numai omul curăţit de patimi poate avea discernământul de a deosebi duhurile, de a şti cum şi ce să înţeleagă din ceea ce citeşte, de a şti cum şi cât să vadă din ceea ce priveşte. Omul duhovnicesc raportează totul la Dumnezeu citindu‑I cuvântul şi trăindu‑L deopotrivă, iar prin Harul primit prin Sfintele Taine vede realitatea şi fru­museţea lumii în mod curat, înţelegând prin rugăciune că arta artelor este arta de a‑L vedea pe Dumnezeu, arta a cărei finalitate este unirea noastră cu El.

1 Comment

  1. Ioan 11 martie 2018

    E prima oară când citesc despre despre un alt înțeles al triunghiului echilateral în Biserică. Dacă e așa, de ce rămâne?

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *