LOADING

Type to search

Omul şi opţiunea mântuirii

Ortodoxie si traire

Omul şi opţiunea mântuirii

Share


Mântuitorul ne învaţă că a ajuta pe ceilalţi înseamnă în primul rând smerenie. Altfel ajutorul nu mai este ajutor, devine aroganţă şi deşertăciune. După pocăinţă şi smerenie, cel ce-L caută pe Domnul trebuie să înveţe respectul pentru semenii săi. Un preot mă învăţa de demult că este bine să salut pe toţi oamenii întâlniţi. În fiecare se află, într-un fel sau altul, Iisus Hristos. Într-o vreme, mă întâlneam în fiecare dimineaţă, mergând la serviciu, cu aceeaşi persoană. Am început s-o salut. Mult timp nu mi-a răspuns. S-a întâmplat să lipsesc o zi. A doua dimineaţă, spre mirarea mea, omul a venit la mine: „Nu v-am văzut ieri, am crezut că sunteţi bolnav. Vă merge bine?” Atunci am înţeles cuvintele bătrânului preot. Mi-am dat seama că respectul reprezintă concret ceea ce este bun şi bine, chiar dacă ochii noşti sunt prea slabi pentru a înţelege smerenia exprimată prin respectul faţă de ceilalţi. Nu ne întoarcem cu trufie faţa de la Dumnezeu şi călcăm în picioare lumea înconjurătoare ? Nu distrugem ceea ce El ne-a dăruit, oameni şi locuri,distrugându-ne de fapt pe noi înşine ? Cu siguranţă omul nu stăpâneşte nici natura şi nici pe ceilalţi. Nu este şi nu va fi niciodată aşa. Noi nu stăpânim nimic. Nu suntem nici robi şi nici stăpâni. Putem fi, cel mult, prin rugăciune şi fapte bune „pescari de oameni”, putem deveni asemenea lui Petru, piatra pe care se întemeiază credinţa. Şi ca paradox absolut se poate afirma că nimeni nu poate fi piatră de temelie având inima împietrită.

Pocăinţa, smerenia şi respectul faţă de lucrarea lui Dumnezeu se amplifică, devin vii prin iubire şi topesc gheaţa care ţinea împietrită inima şi sufletul. Trimiterea Fiului pe pământ, spre mântuirea noastră, este actul suprem, decisiv al iubirii dumnezeieşti pentru om. Dragostea Lui este absolută, nouă nefiindu-ne posibil decât să o întrezărim. Ne-o putem imagina, fiind similară cu sentimentul trăit pe munte când ecoul ne transmite chemarea cuiva, pe care nu-l vedem şi nu ştim de unde suntem chemaţi. Primim acustic, intuitiv, un semnal. Avem totuşi certitudinea unui dialog cu cineva care, undeva, ne provoacă la un schimb de semnale. Ecoul este asemenea iubirii lui Dumnezeu pentru noi, creaturile sale, nedefinit şi în acelaşi timp constituind certitudinea absolută a existenţei divine. Mântuitorul, în ipostasul său uman, prin prezenţa Lui ca om adevărat, este dovada incontestabilă a grijii pe care Dumnezeu ne-o poartă. Omul primeşte dovada puterii ocrotitoare a divinităţii prin categorii accesibile, evidente, fără echivoc, dar care rămân mai departe taina lui Dumnezeu. La rândul Său, Mântuitorul se serveşte de parabole şi minuni. Sensul direct al acestora este educativ, ele fiind revelaţia într-o formă ce permite intuirea puterii dumnezeieşti şi dovedind că Domnul ne cheamă la imperativ la mântuire,  făcând totul. Minunea devine un mijloc de comunicare, parte a dialogului cu divinitatea, indisolubil legată de faptul chenozei, prin care Fiul „se umileşte” după cum spunea părintele Stăniloae, coborând la condiţia umană. Dacă noi ne pocăim, ne smerim, învăţăm să (ne) respectăm şi să (ne) iubim în sens creştin, minunea devine ecoul chemării lui Dumnezeu. Depinde de noi să devenim capabili a percepe ecoul, sau trecem mai departe, fără să fi auzit ceva, căutând disperaţi a căuta ceea ce stă ascuns în ceaţă.

Petru, alături de Iacob şi Ioan, fii lui Zevedeu, au înţeles, când barca s-a umplut de peşte în mod minunat, că sunt chemaţi la ceva neobişnuit. Cei trei devin de aici înainte „pescari de oameni”, împlinind dorinţa Domnului, care i-a crezut destoinici să fie ucenicii Săi. În destinul fiecăruia dintre noi există o situaţie similară pescuirii minunate. Dumnezeu ne cheamă şi atunci se petrece o minune. Prin Sfânta Taină a Botezului, când ne unim într-un legământ indisolubil cu Domnul, ne deschidem chemării Sale, prin însăşi calitatea noastră de membrii ai bisericii.

Totuşi inimile noastre sunt adesea întunecate de îndoială, de şovăială şi de neîncredere. Am văzut, şi Petru a şovăit. Temându-se, el i-a cerut Domnului să plece. A păcătuit Petru ? A fost ispitit, prin starea intuitivă de teamă, să se îndepărteze de dreptatea cerească ? Nu cred. Pentru că sentimentul de frică, de spaimă faţă de ceva nou, este un afect cunoscut tuturor. Însă, în chiar momentul şovăielii, auzim ecoul dragostei dumnezeieşti şi percepem chemarea Lui ca fapt liniştitor. În această pace descoperim posibilitatea de a fi la rândul nostru pescari de oameni. Dintr-o singură faptă bună, dintr-un singur gând curat, suntem învăluiţi de ecoul binecuvântat care ne întăreşte credinţa şi ne aduce certitudinea chemării la propovăduire. Numai cine persistă în frică şi neîncredere cade în păcat, rămâne mai departe surd şi orb, fără să  înţeleagă minunea ce se petrece. Chemarea Domnului este întărită prin rugăciune. Aşa se sporeşte senzaţia de încredere pe care Dumnezeu o sădeşte în noi. În rugăciune  distingem clipa minunată a chemării. Pentru că, a fi „pescar de oameni” nu este  slavă deşartă, ci posibilitatea de a împărtăşi celorlalţi minunea trăită, încredinţându-i că va veni şi clipa lor, momentul lor de renaştere duhovnicească. Minunile, departe de a fi himere, sunt momente reale. Nu întotdeauna spectaculoase, mici experienţe cotidiene, individuale, care ne duc mai departe în bucuria de a ştii că cineva acolo sus ne iubeşte.

          Începutul propovăduirii lui Iisus Hristos poate fi comparat, într-un plan simbolic cu Facerea 1,3 : „ Şi a zis Dumnezeu : să fie lumină. Şi a fost lumină”. Lumina care ne umple sufletul este spirituală, ştiind că propovăduirea Mântuitorului este punctul crucial din istoria omenirii. Dumnezeu ne învaţă să trăim conform învăţăturii Sale. El deschide un dialog şi depinde de noi cât de departe păşim dincolo de poarta care s-a deschis. Cuvintele lui Iisus Hristos, aşternute pentru eternitate în Sfintele Evanghelii, sunt moştenirea cea mai de preţ a omenirii pentru că pildele şi învăţăturile Mântuitorului sunt abecedarul mântuirii. Ne comparăm gândurile şi faptele cu spusele Lui, ca o concretizare a promisiunii divine de a nu fi lăsaţi să ne pierdem pentru veşnicie. Iisus Hristos împlineşte prin propovăduirea lui restaurarea omului, ca tema centrală şi preocupare eternă a Sfintei Treimi.

          Până la Învierea din morţi prin Hristos, situaţia omul era paradoxală. Beneficia de creaţia lui Dumnezeu, dar, prin căderea în păcat îşi pierduse  înţelepciunea cu care Dumnezeu îl înzestrase la facere. Păcatul este negaţia definitivă a înţelepciunii, care este darul suprem făcut de Dumnezeu nouă. Fără înţelepciune, omul se găseşte, în sens moral, într-o stare de refuz a oricărei forme de discernământ. Lipsit de această armă sufletească, omul experimentează încercarea etern nefericită de a nega existenţa Creatorului. Păcatul este, ontologic, o formă de dezordine formulată ca antiteza ordinii divine. Dacă ar exista o dezordine absolută, aşa cum unele minţi rătăcite cred uneori, am fi în pericol. Din fericire, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile, încât amăgirea diavolească şi imboldul de a păcătui să nu prindă niciodată o formă definitivă, deci absolută. Omul se poate oricând reîntoarce către Adevăr şi viaţa veşnică. Dovada concretă a acestui fapt este sintetizată în coborârea hristologică pe pământ şi chemarea adresată de El să -L urmăm. Prin Mântuitorul, căderea omului nu mai are o perspectivă definitivă, chiar dacă urmările imediate ale acesteia au fost dureroase, şi împăcarea, restaurarea omului, s-a produs mult mai târziu, după generaţii care au trăit sub semnul pedepsei pe care alungarea din rai a adus-o cu sine.

           Biserica sărbătoreşte începutul propovăduirii lui Iisus Hristos fiindcă  acum omul primeşte, după alungarea din rai, un prim semn al reîntoarcerii divine către el. Se celebrează reaşezarea umanităţii în legea firii. Prin Iisus Hristos omul recapătă sensul raţionalului, iar noţiunea de bine şi de rău este aşezată ontologic în discernământul ancorat în realităţile morale. De acum, frica de Dumnezeu, pe care, Adam şi Eva vinovaţi, au simţit-o, devine pozitivă. Frica nu mai este percepută ca un sentiment difuz de panică, ci ca hotar, între păcat şi viaţă curată. Prin jertfa sa pe cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a şters păcatul strămoşesc. Trăim un nou început, o lumină nouă care se aşează peste noi: „ Poporul care şedea în întunerec a văzut lumina mare şi celor care şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”( Matei 4, 16).

          Restaurarea omului nu şterge, la nivel individual, pericolul recăderii în păcat. Omul este restaurat, dar nu mântuit. Mântuirea devine posibilă prin restaurare, fără ca umanitatea să suporte vreo schimbare existenţială. Omul poate oricând să greşească. Singur Dumnezeu are puterea de a şterge păcatul strămoşesc şi a ne readuce la poarta raiului. Mântuirea, intrarea în rai, stă în puterea fiecăruia. Omul bate la poarta împărăţiei cereşti, printr-un act liber, asumat datorită înţelegerii ordinii lucrurilor. El ştie acum ce este păcatul, ştie care sunt urmările acestuia şi cum se să ferească de el. Poate să aleagă dezordinea celor alungaţi din rai. Dar poate cu pocăinţă, smerenie, respect şi iubire să plece capul pentru a fi binecuvântat de Dumnezeu. Prin rugăciune şi fapte bune viaţa capătă sensul şi forma bine definită a existenţei pusă sub dragostea dumnezeiască.


de Dumitru Horia Ionescu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *