OMULE, NEPUTINCIOASA FAPTURA ESTI !

Această exclamaţie, scrisă sau grăită, se cuvine a fi rostită numai de Dumnezeu-Tatăl către noi, oamenii păcătoşi. Dar, de multe ori, şi-o rostesc şi creştinii, unii altora. A o auzi de la Bunul Dumnezeu este cu dreptate; a o auzi din gura semenului nostru este ca un strigăt de acuzare şi de judecată, nepermise. Milostivul Tată ceresc nu ne acuză, ci ne ajută să înţelegem cât mai bine starea în care ne aflăm, dorindu-ne s-o părăsim cât mai repede cu putinţă, prin credinţă, rugăciune, post şi căinţă.

Căderea omului în păcatul neascultării de Domnul Dumnezeu, i-a adus neputinţă şi teamă, durere şi întristare. Dar întristarea nu-i numai a omului, ci şi a Domnului nostru, căci şi El Se întristează pentru slăbiciunea noastră, pe care, de fapt, El o poate schimba în putere, cu nesfârşita Lui Putere, dacă noi Îi vom cere aceasta. El Se întristează şi pentru nevederea de către noi a propriei neputinţe, atunci când ochii minţii ne sunt închişi de ,,lumina prea strălucitoare” a mândriei noastre, mândrie prin care Îl ,,ţinem la distanţă” pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu. Cu alte cuvinte, lutul nu vrea să se apropie de Focul de la Care ar primi Lumină şi Înţelepciune! Tristă şi regretabilă comportare!

Neputinţa omului nu vine de la Dumnezeu, căci El nu l-a creat pe om neputincios. Ştim că Ziditorul a toate, la sfârşitul celor şase ziele de lucrare dumnezeiască, ,, a privit peste toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fc.1,31). Deci, neputinţa nu putea face parte nicidecum din creaţia Sa, căci ea nu poate fi numită bună. Ea a survenit mai târziu, când protopărinţii noştri, în libertatea lor, au găsit ,,sămânţa” neputinţei în fructul din care au mâncat, ca urmare a amăgirii lor de către şarpele ce i-a minţit ,,frumos”, aducând, astfel, multă supărare Celui pe Care ei nu L-au ascultat.

Bunul Dumnezeu Şi-a mângâiat întristarea, pe care o avea pentru pierderea harului divin de către întâiul om zidit de El, cu gândul şi dorinţa Lui de a-i da omului căzut un Mângâietor şi un Ajutor, pe ,,Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In.1,29), spre a-i uşura povara neputinţelor sale. Sf. Ap. şi Evanghelist Matei ni-L arată pe Iisus Hristos ca pe,,Cel Care neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”(Mt.8,17).

Iertarea păcatelor aduce un spor de putere în lupta noastră cu ispititorul, şi ţine vie nădejdea că Dumnezeu ne aude când Îl strigăm şi Se lasă găsit când Îl căutăm cu credinţă deplină şi statornică.

Eu nu voi înceta a-L numi pe Dumnezeu Bun şi Milostiv, plin de răbdare şi bogat în iertare. De n-ar fi El aşa, eu n-aş putea scrie şi vorbi nimic despre Părintele meu Cel ceresc. De mult timp sufletul meu ar fi, poate, împreună cu cel al bogatului nemilostiv sau chiar într-un loc mai rău, despărţit de sânul lui Avraam pintr-o prăpastie de netrecut. Aş fi acolo nu pentru bogăţia materială rău folosită, adică ţinută numai pentru mine, ci pentru sărăcia duhovnicească, de care m-am făcut vinovat multă vreme (şi încă mai sunt şi acum). Dar El, întâi, m-a cercetat şi ,,m-a certat, dar morţii nu m-a dat”; apoi m-a chemat să-L urmez, într-un moment când diavolul, parcă, se şi plictisise de mine. Da, aşa este. Domnul Şi-a găsit oaia pierdută, păscând printre spinii fărădelegilor, şi a luat-o de acolo ca s-o ducă la păşunea cea bună a Sfintei Sale Evanghelii. Îi mulţumesc, nu cât ar trebui (neputinţa este prezentă), lui Dumnezeu că îmi dă îndemn şi ceva putere să-I aduc slavă, întru pomenirea bunătăţii şi milei Sale dumnezeieşti.

Neputinţa omului are limite, pentru că puterea şi bunătatea Domnului lucrează asupra ei. Ea, neputinţa, nu-l poate opri pe om de a-şi aduce aminte de binefacerile lui Dumnezeu, de Pronia Lui cerească. Omul nădăjduieşte că, aşa slab cum este, va putea fi o bună slugă pentru Stăpânul lui.

Creştinul poate vedea în toate suferinţele şi neputinţele sale sensul spiritual al lor şi un motiv binecuvântat de a-L căuta pe Domnul, şi ziua şi noaptea. ,,Suferinţa trupului face sănătos sufletul”, putem citi ,,printre rândurile” Sfintei Scripturi . Şi, apoi, simţind apropierea şi bunătatea Sa, nu vom fi cuprinşi de deznădejdea cea pierzătoare de suflete. Să-L rugăm pe Domnul ,,să-Şi arate puterea Lui în slăbiciunile noastre”. Şi El chiar o face, cu bucuria tatălui ce şi-a văzut fiul alergând spre el, ,,biruit” de o smerenie pilduitoare: ,,Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unii din argaţii tăi”.

Neputinţa, nu dată de Dreptul Dumnezeu, ci ,,câştigată”de noi prin nepăzirea poruncilor Sale, este şi pentru a ne da duhul smereniei şi gândul rugăciunii. Cel care nu se smereşte, nu-şi vede neputinţa. Şi nici nu se va ruga Maicii Domnului: ,,Fiind cuprins de neputinţe cumplite şi de chinurile bolilor, tu, Fecioară ajută-mi”; ,,De neputinţele trupeşti şi de păcatele sufleteşti, pe cei ce vin cu dragoste către acoperământul tău cel dumnezeiesc, învredniceşte-i să fie tămăduiţi, Născătoare de Dumnezeu, care ai născut nouă pe Mântuitorul Hristos” (Întâiul Paraclis al Maicii Domnului – cânt. a 3-a şi a7-a – Ceaslov pg.572 şi 579); Şi nici aceste cuvinte nu le va grăi: ,,Ajută-mă că sunt neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Ştii obijduirea – durerea mea sufletească – , uşurează-mă de ea precum voieşti căci nu am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă bună mângâiere, decât numai pe tine, o, Maică a lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin”. (Din rugăciunea Acatistului Maicii Domnului – Ceaslov pg.337).

Rămânerea omului în stare de neputinţă îi dă acestuia fizionomia unei resemnări acceptate. Un astfel de creştin ,,uită” să-şi caute puterea şi naşterea lui din nou în Sfânta Evanghelie şi în păzirea poruncilor dumnezeieşti. Eu, aici mi-am găsit curajul şi ,,impertinenţa”salvatoare în lupta mea duhovnicească împotriva celor care doreau (şi azi mai doresc) să mă răpească din Ortodoxie şi să mă ducă în alt loc, socotit de ei , mai ,,potrivit” pentru mine.

Dar eu Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ajute să rămân acolo (nu invoc starea mea duhovnicească, pe care mi-o doresc îmbunătăţiă, ci credinţa) unde căutarea Lui m-a găsit pe mine, leneşul în fapte bune şi tăcutul în cuvinte de mulţumire şi de laudă aduse bunului Păstor.

Slăbiciunile omeneşti cresc atunci când scade ajutorul dumnezeiesc; şi el scade nu din vina lui Dumnezeu, ci din nepăsarea noastră, nepăsare ce are în glastra ei „floarea” mândriei şi a egoismului bolnav. Din asemenea flori nu vom putea face cununa biruinţei noastre în lupta cu cel rău şi viclean.

Întâiul păcat al omului a adus cu el şi prima suferinţă şi începutul slăbiciunii omeneşti. De atunci încoace boala a fost nelipsită din existenţa fiecărui om. Chiar această stare a condiţiei umane, pândită mereu de neputinţe asumate şi perfecţiuni răsturnate, l-a determinat, poate, pe învăţatul Marcel Sendrail să afirme că ,,viaţa este prin esenţă o sfidare provizorie a morţii”. Bolile şi neputinţele omului premerg morţii trupeşti. Boala poate fi vindecată, dar moartea (mă refer la moartea acestui trup, dat nouă vremelnic) nu poate fi învisă, căci ,,plata păcatului este moartea” (Rm.6,23).

Ferice de omul care poate face o legătură între neputinţa, pătimirea sau suferinţa sa şi prezenţa miluitoare a lui Dumnezeu în viaţa lui. Bunul Dumnezeu a fost şi este prezent în viaţa noastră chiar şi după ce omul a păcătuit, pierzând harul nemuririi şi al nestricăciunii sale, dat lui atunci când ,,a suflat în faţa lui suflare de viaţă” (Fc.2,7). Că omul a pierdut ceea ce i-a dat Domnul Dumnezeu şi a ,,câştigat” ce El n-a vrut să-i dea, e numai vina omului sau a libertăţii sale greşit folosite.

Fericitul Augustin a spus: ,,Omul era muritor după natura trupului său, dar era nemuritor prin har”.

Stricăciunea şi neputinţa nu trebuie socotite ca o povară definitivă şi transcendentă. Ele îşi găsesc sfârşitul în Jertfa şi Învierea lui Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Se seamănă (moare) trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere” (1Cor.15,42-43). Această stare a omului, după învierea sa, este socotită de Sfinţii Părinţi ca o recâştigare a raiului din care a fost scos Adam cel păcătos. Dar nu orice înviere se bucură de acest rai, ci numai învierea spre viaţa veşnică, şi nu cea spre osânda veşnică. Iar viaţa veşnică o câştigă cei care îşi pierd această viaţă pentru Hristos Domnul.

Dacă nepăzirea poruncii lui Dumnezeu i-a adus omului stricăciunea, neputinţa, necinstea şi alte multe pătimiri, atunci păzirea poruncilor Sale îl pot elibera pe el de aceste neajunsuri, îmbrăcându-l în haina nemuririi. Înţeleptul Solomon chiar ne ajută să înţelegem această eliberare de poveri trupeşti şi sufleteşti şi de pedeapsa morţii veşnice, zicându-ne: ,,Păzirea legilor este adeverirea nemuririi; Nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu” (Înţ.Sol. 6,18-19).

Fericiţi vor fi toţi cei care vor învia din moartea duhovnicească înainte de a muri trupeşte, adică cei care se vor bucura de prima înviere. Această înviere îi va scăpa pe ei de cea de a doua moarte, de osânda veşnică, de lipsa comuniunii lor cu Milostivul Dumnezeu, pentru a fi veşnic în împărăţia Sa, ,, cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”, le va spune Domnul Iisus celor drepţi (Mt.25,34).

Ajută-ne,Doamne, să avem şi noi parte de cea dintâi înviere şi să fim acolo unde Tu ne-ai pregătit loc!

,, Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău”!

Iosif BADIU

Huedin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.