Ortodoxia şi spaţiul fericirii
16 iunie 2018
Share
„Infernul este aproapele meu!” scria odată Sartre şi nu făcea nimic altceva decât să mărturisească o stare omniprezentă în societatea apuseană a lumii moderne. Emil Cioran închis într-o văgăună minusculă, adică în locuinţa sa pariziană, la rândul său, a putut debita pagini imposibile de negativism, fapt care l-a îndemnat pe Petre Ţuţea să-l numească atât de sugestiv: „scepticul de serviciu al unei lumi în declin”. Mircea Eliade şi-a anihilat puritatea adolescenţei în claustrarea unei mansarde, unde citea mult şi gândea enorm. „Romanul adolescentului miop”, inspirat din elocvenţa „omului sfârşit” al lui Papini, nu este decât extemporalul unui tânăr care gândeşte delirant între patru pereţi, inspirat de idei, dar şi de „duhuri”, mişcându-se între asceză culturală şi „pofta de bordel” cu o nonşalanţă uluitoare.
Spaţiile închise deprimă. Sunt neortodoxe. Pot naşte „monştrii de gândire”, pot fi şi aservite inspiraţiilor diavoleşti”. Indiferent că te cheamă Sartre, Cioran, Eliade sau eşti un simplu om al societăţii contemporane etc.
Opuse megalomaniei spaţiale a celor ce „nu-şi găsesc locul” în societate, ele pornesc ca un fel de protest la adresa lumii. Mulţi semeni de-abia aşteaptă să stea „în casa lor”, să nu mai vadă nici o privire, să rămână cu gândurile lor. O stare deopotrivă necesară dar şi periculoasă. Unii vor spune că nu e nimic rău în a fugi de „lume”. Au cum s-ar spune tendinţa călugărilor patericali, care fugeau de zgomotul păcătos în colibe mântuitoare. Dar, nici pe de parte nu au destinul lor. Problema este alta, iar pustiul e departe. Ambianţa poate influenţa sufletul, dar nu opreşte ispitele. Ca dovadă că cei mai mulţi „singuratici” sunt mohorâţi, crispaţi, tentaţi spre suicid, certaţi cu lumea, greoi la gândire, pasionaţi de ei înşişi, voluptoşi în amintire.
La pateric este o altă lume. „Retragerea” de acolo este luminoasă. Avem de-a face cu oameni amabili, deschişi către Dumnezeu şi aproapele, împăcaţi cu moartea, cu ceea ce a dat cerul. Patericul nu are lamentaţii, sentinţe aspre la adresa oamenilor, este un izvor nesfârşit de bucurie la adresa întregului cosmos, fapt care-l îndeamnă pe un sfânt să se adreseze tuturor cu formula: „Bucuria mea!”
Este adevărat, lumea de astăzi a pierdut intimitatea. Contemporanii noştrii dând de „singurătate” devin agresivi, nesiguri pe ei înşişi, pe cei din jurul lor, pe o posibilă opţiune e a fi fericţi în viitor. Şe închid „în sine”. Mustesc tot ceea ce „le vine de aiurea”, poartă dialoguri tragice cu „propriul eu”. Şi de aici porneşte acel „infern” a lui Sartre. Aproapele-aşa cum spune el – îţi este din acest moment ori „frate”, ori „duşman de moarte”.
Si ar mai fi ceva. Din păcate, acest adevăr nu se opreşte între cei patru pereţi ai „singuraticilor”. Ca dovadă, iată, că şi în biserici, creştinii nu se mai văd bine unii cu alţii, chiar şi atunci când se roagă „cot la cot” şi pomenesc numele Maicii Domnului. Se suspectează, se judecă, se suportă greu, nu se acomodează, sunt sensibili la mustrări, sunt impulsivi în a lua atitudini discreţionare, sunt la un pas de răzbunare, de pâră, de năduf, sunt goi de esenţial. există o lume creştină deopotrivă veselă şi tristă, un amestec hilar de lumini şi umbre, un fel de încăpăţânare „sacră” de a ne scutura de bigotism şi apăsare.
Ce aş propune?
Nu ne rămâne cred decât o singură cale. Să ne rugăm mai implicat, să nu vedem paiul din ochiul celui de lângă noi. să ieşim în spaţii largi, în natură şi „să dăm continuu de lucru mâînilor”. O oră fără conţinut înseamnă un spaţiu ideal pentru strecurarea diavolilor în noi.
Şi mai e ceva. Ce lecţie frumoasă de viaţă ar fi atingerea zilnică a unui fir de iarbă într-un parc, pe o alee cu pomi fructiferi, pe colina unui deal. Credeţi că bat câmpii? Treba dumneavoastră! Deci… Ce ne lipseşte? Atitudinea? Până atunci „infernul” rămâne aproape…
Şi mai e ceva. Ce lecţie frumoasă de viaţă ar fi atingerea zilnică a unui fir de iarbă într-un parc, pe o alee cu pomi fructiferi, pe colina unui deal. Credeţi că bat câmpii? Treba dumneavoastră! Deci… Ce ne lipseşte? Atitudinea? Până atunci „infernul” rămâne aproape…
Pr. Cătălin Dumitrean
