Păcatul şi moartea sunt inseparabile

Poate învăţa cineva din trăirea propriilor dorinţe?! Doar când împlinirea lor cu nesaţ e răsplătită prin durere şi inima începe scrierea acelui dicţionar al corespondenţelor între fapta neplăcută lui Dumnezeu, făptuită cu frivolitatea ignoranţei, şi durerea pedepsei.
Când inima ajunge să conţină destule asemenea file, ea nu mai poate rămâne de piatră la chemarea dumnezeiască. Iată, a ajuns să-i cunoască poruncile, oricât s-a străduit să-şi păstreze ignoranţa; oricât a refuzat să citească şi să afle despre frumuseţea vieţii binecuvântate de Dumnezeu. Ce are în schimbul păcatului?! Puţină plăcere, obţinută din mecanica trupului şi a orgoliului, din împlinirea tentaţiilor pe care demonii nu obosesc să ni le compună (energiile lor sunt corporale, furate de la alte făpturi, apoi colorate mincinos în iluzii ale atracţiei) şi iadul prelung al bolilor, al pierderii celor dragi, al umilirilor, suferinţe pentru care nimeni nu i-a antrenat şi, neavându-l pe Dumnezeu, nimeni nu-i poate realmente ajuta să le suporte. Chiar analgezicele îşi diminuează efectul, după o vreme.

Chirurg fără de arginţi în spitalele timpului său, apoi în oraşele siberiene ale deportării lui, sfântul Luca al Crimeei cunoştea mirosul putreziciunii corpului uman, atins de boală. Trupuri pe care le opera, suflete pe care le spovedea, într-o lume înfricoşător de atee, îi permiteau să găsească în toate cele întâlnite şi trăite zilnic confirmarea învăţăturilor Evangheliei lui Hristos.
El găseşte o corelaţie, deloc simbolică, între mirosul corpului şi păcat, iar una din minunatele sale predici ne-o dezvăluie, cu harul sclipitor al cuvântului:
„Oare viata in pacate, in poftele trupului nu este o moarte lenta? Oare desfranarea si preadesfranarea, nepedepsite de vreo boala rea, nu duc la moarte? Oare betia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboara pana la starea animalica? Oare minciuna nu putrezeste omul, cum carii mananca lemnul? Oare mandria si preainaltarea, vorbirea de rau si defaimarea nu resping prin mirosul lor urat? Iar vorbirea de rau este mirosul mortii. Viata in pacate, in slujirea josnica a patimilor si poftelor, nu este viata, ci descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la aceasta descompunere se moare, mor mii si milioane de oameni nefericiti care nu L-au gasit pe Hristos, care nu cauta la El mantuire din descompunerea lor duhovniceasca”.

Părintele Marius scrie despre Flaubert. Dar mie ce-mi aminteşte această zi de decembrie, când o caligrafiez în jurnal? Ceva care nu merită sărbătorit.
Decizia absurdă a unei şefe mă împiedica să-mi duc o cercetare la bun sfârşit, trimiţându-mă cu forţa în alt oraş, în locul Vioricăi, care intrase în spital. Era pedeapsa firească a dualităţii, pe care se întemeia viaţa mea atunci. Cât de mult trebuie să-mi fi chinuit îngerul, cât plâns al neputinţei de a mă face să-i înţeleg şoaptele i-am provocat, dacă s-a folosit de această parabolă dureroasă:
-Vrei să iei soarta altei făpturi? s-a mâniat el. Am să-ţi arăt cum este. Va trebui să laşi baltă viaţa ta, bine cum ţi-ai socotit-o şi să robeşti într-o soartă străină, pe care ţi-o porunceşte cineva de care nu ţi-ar plăcea să asculţi.
În acel decembrie am înţeles nu doar absurdul în care eşuează dualitatea, ci motivul absolut pentru care păcatul trebuie evitat: pierderea libertăţii.

Merită să lupţi din răsputeri cu ispita, ca viaţa ta firească, plină de pace şi simplitate, să nu se transforme în rătăcire întunecată prin moarte.

Ani mulţi am gândit-o de rău pe şefa mea de atunci, pentru păcatul de moarte în care m-a aruncat decizia ei absurdă. Acum ştiu că, de fapt, ea doar a executat sugestia îngerului meu, ajutându-l să-mi dea lecţia care să mă trezească.
Zi ploioasă a unui decembrie care amână să ne bucure cu albul zăpezii.
Oare cum am putut prelungi atât neiertarea unei fiinţe care era în stare să-mi audă îngerul, în vreme ce eu stăruiam în neascultare?!

Ignoranţa lăuntrică, asta am trăit pe când nu mergeam în fiecare duminică la biserică, ci doar aşa, în treacăt… Interpretarea vieţii doar prin mecanismele psihologiei, prin studiul raţional al ştiinţelor, nu prin lumina lui Dumnezeu, ce îngustime a minţii!

Ne spune sf. Nicolae Velimirovici care este consecinţa finală a necunoaşterii crase a adevărului dumnezeiesc:
„Ea este înţelegerea întunecată a toate şi înstrăinarea de Dumnezeul Cel Viu. Înţelegerea întunecată vine atunci cînd mintea omului este la fel de întunecată precum îi este şi trupul, iar lumina din om se preface atunci întru întuneric.
O, cumplit întuneric! Căci înţelegerea întunecată arată întunecarea cu totul a minţii. Iar mintea întunecată nu mai poate pricepe înţelesul nici unui lucru”.

Şi mai ales, îndrăznim să adăugăm, nu poate percepe frumuseţea lumii, nu poate trăi bucuria.

Uneori, păcatul ni se pare fără însemnătate, nu pierdem vremea să cernem fiecare comportament al nostru. Dar părintele Arsenie Boca ne avertizează că sunt numai două duhuri:

„Duhul lui Dumnezeu şi duhul satanei – duhul mândriei şi al părerii de sine, care te ridică împotriva lui Dumnezeu. Dacă omul nu bagă de seamă, se întâmplă ca şi cu o grădină, se umple de mărăcini, se umple de păcate. Şi atunci bietul om începe să se îmbolnăvească la suflet, la minte şi se apropie de doaga nebuniei. Aceasta-i binefacerea pe care ţi-o dau păcatele”.

Dacă preţul este atât de mare, de ce atunci când îl comitem, când ne învoim cu el, păcatul ni se pare întotdeauna mic? Şi cu toate că sf. Luca al Crimeei ne spune că, pacatul si moartea sunt inseparabile, încă ne batem capul cu o aritmetică păguboasă:

Oare cât de mic poate să fie un păcat, pentru a nu-l plăti?!

Elena Frandeş