LOADING

Type to search

Pacienţii care „vindecă” doctori

Ortodoxie si traire

Pacienţii care „vindecă” doctori

Share
 
 
   Teoria şi biruinţa conspiraţiei. Aşa se numeşte efortul lumii de a ţine valorile „la respect”.
 
Primesc telefoane de jale în care „pacienţii” vor să devină „doctori”.
 
Au cumpărat şi birou, şi scaun, şi aparat de consultat bolnavii, şi pat pentru odihna oaselor suferinde.
 
Sunt mereu gata să-şi arate „iubirea” infinită faţă de doctori în detrimentul celor care de fapt îi „trag în jos” pe doctori.
 
Ce să-i faci? E veacul în care doctorii au nevoie de pacienţi şi de bolile lor amărâte.
 
Da, e toamnă la Sibiu şi prin spitale suflă un vânt câinesc de fostă simţire.
 
Of, biată iubire!
 
Parcă eşti circ ambulant la care cei ce-au scăpat de moarte cotizează cu bani, cu telefoane obscure, cu schizofrenii feminine, cu iraţiuni vegetale.
 
E vremea complotului şi a răzbunărilor inimilor frustrate de atenţie.
 
De câte ori n-am suferit eu însumi de pe seama pacienţilor deveniţi doctori docenţi, dar nu decenţi!
 
Şi aşa a fost şi în viaţa mea, şi în viaţa tuturor, aşa va fi mereu.
 
Conspiraţii la uşa cabinetului stomatologic.
 
Conspiraţii la uşa cabinetului de pediatrie. Conspiraţii la uşa inimii noastre.
 
   Vine o pacientă şi îi spune unui doctor: „Domnule doctor, vă rog să semnaţi incompetenţa colegului dumneavoastră!”
 
Apoi se duc la celălalt doctor şi îi cer: „Domnule doctor, vă rog să semnaţi incompentenţa incompetenţei colegului dumneavoastră!”.
 
Şi doctorii, bieţii de ei, semnează pe reţete bolnave şi pe minţi zăpăcite de gelozie, crezând că astfel devin unii mai buni ca alţii şi că în sfârşit îi vor vindeca pe pacienţi de „iubire”.
 
Cad frunzele acestei toamne absurde, odată cu oamenii buni şi cu inimile lor suferinde.
 
Cad datorită aceloraşi oameni, mereu şi mereu aceiaşi, care spun că îi iubesc pe doctori şi că de fapt nu există nicio boală incurabilă, decât boala doctorilor ce au vindecat pacienţi.
 
E toamnă la Sibiu.
 
Şi via a devenit liturgică, amară şi fără culegători.
Mai mult ca ieri e toamnă la Sibiu,
 
Simt via cum respiră sângerândă,
 
Nu mai e timp de bine, e târziu,
 
Şi arşiţa ne bântuie flămândă.
 
 
Complotul e ascuns într-un pustiu,
 
În suflete ce au deşertăciune,
 
Aş vrea să cred, aş vrea chiar să şi ştiu
 
De fapt ce e când nu e rugăciune.
 
 
Să fim mai buni, dar ăsta e un gând,
 
Pe care chiar Iisus ni-l tot trimite,
 
Atâta doar că noi nu stăm la rând,
 
Să aşteptăm iluziile promise.
 
 
Şi-acest oraş îmi pare tot mai greu,
 
Aş vrea să fug din el pe totdeauna
 
Într-un atom de om şi Dumnezeu,
 
Cu toamna ce îmi scutură cununa.
 
 
Prea s-au făcut creştinii temerari,
 
Şi trag de bărbi, de os şi patrafire,
 
Se cred mai mari ca cei care sunt mari,
 
Dar nu au nicio frunză de iubire.
 
 
Şi de aceea toamna la Sibiu,
 
Îmi pare o poveste umilită,
 
Şi cum v-am spus e totuşi prea târziu,
 
Cad frunze peste pasărea rănită.
 

P.S. 
 
Îi vom ierta că sunt doar pacienţi,
 
Dar vom pleca de-aici în altă lume,
 
Rămâneţi resemnaţi şi indecenţi,
 
Rămâneţi prin saloanele comune.
 
 
 
Catalin Dumitrean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *