În pădure, fără lanternă

Dacă L-aș vedea, nu L-aș mai scăpa din ochi. Pădurea este frumoasă, dar întunericul pădurii este urât. Lumea este o pădure pe care El o luminează. Rătăcit în pădure, El mă va găsi. Misiunea Lui de recuperare a oii pierdute nu eșuează. Îmi oferă Băutura care omoară toți viermii și toți șerpii din mine. Un argentinian (Abelardo Castillo) mă îndrumă să caut doar această vindecare, această regăsire, nimic altceva:

• Necredința este cel mai schizoid lucru posibil, este o hoinăreală în pădure.
• Timpul nu este nici zadarnic, nici gol, de vreme ce Hristos S-a născut și a înviat, iar timpul L-a văzut, răspunde un peruan, Mario Vargas Llosa. Asumarea suferinței este izbăvirea ta de necredință și de nebunie. În lupta ta cu sinele va fi un singur pierzător. Dacă Dumnezeu Se face om și dacă Dumnezeu leagă omenirea de El, înseamnă că omenirea nu mai poate cădea din Dumnezeu. Lasă-te găsit!

Hristos S-a mutat în satele unde copiii mor de foame. Are grijă Dumnezeu Proniatorul să nu fie prea puține stele (căldura produsă ar fi insuficientă pentru întreținerea vieții). Are grijă să nu fie prea multe stele (interacțiunile mareice ar perturba orbita planetei). Are grijă ca perioada de rotație să nu fie prea scurtă (viteza vânturilor atmosferice ar fi prea mare). Are grijă ca grosimea scoarței să nu fie mai subțire (activitatea vulcanică și tectonică ar fi prea intensă). Are grijă ca distanța față de Jupiter să nu fie mai mare (risc de coliziune cu asteroizi). Are grijă ca aportul de gaze și praf să fie suficient pentru a alimenta formarea continuă de stele. Are grijă ca supernovele să erupă destul de departe, astfel încât viața să nu fie exterminată de radiații. Are grijă de toți pădurenii!

Nu cunosc nici un om care să fi ajuns în Rai prin comoditate. Oamenii au ceasuri deja, nu mai mănâncă atunci când le e foame, ci când e timpul să mânânce, pe pilot automat, pe repede înainte. Nepotul părintelui Stăniloae, Dumitru Horea Ionescu, îmi scrie pentru a posta pe site:

• Sincer să fiu, când se vorbește despre incinerare, am senzația că noi oamenii ne înțelegem ca fiind niște rachete, care după decolare, ardem o treaptă a rachetei, pentru ca restul să zboare mai departe. Eram tânăr când am luat cartea lui Stephen Hawking convins fiind că, împreună cu el, voi găsi ușor în cosmologie dovada existenței lui Dumnezeu. Au ajuns primele 30 de pagini pentru a trăi senzația că mă aflu noaptea în pădure și că am uitat acasă lanterna.

Rugăciunea celui rătăcit este mereu auzită. Rătăcirea este o întârziere, până la urmă ajung unde trebuie să ajung[1]. Până la urmă, voi scăpa de stigmatul fricii de lup[2]. Am în mine un câine alb și un câine negru (care se luptă între ei) și va câștiga cel pe care îl hrănesc mai mult[3].

Nemâncat, înghețat în mijlocul pădurii lumii, sfinții vin, dacă îi chem.

Marius MATEI

_____________________

[1] Evgheni Vodolazkin, Laur, Humanitas, București, 2014, p. 287.

[2] Robert Fossier, Oamenii Evului Mediu, Artemis, București, 2011, p. 182.

[3] Andrew Newberg, Cum ne schimbă Dumnezeu creierul, Curtea veche, București, 2008, p. 162.