LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Pahomie de la Gledin

Share

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 14-15 noiembrie 2006, a aprobat canonizarea Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, având ziua de sărbătorire pe 14 aprilie.
Această ultimă etapă a fost urmată de slujba proclamării solemne a canonizării Sfântului Ierarh Pahomie, moment în care, prin icoana sfântului şi prin slujbele închinate lui, sfântul a fost consacrat vieţii liturgice a Bisericii. Evenimentul a avut loc sâmbătă 14 aprilie 2007, în localitatea Gledin, judeţul Bistriţa-Năsăud, în prezenţa unui mare număr preoţi şi credincioşi, a membrilor Sfântului Sinod, a oficialităţilor, precum şi a reprezentanţilor administraţiei locale, civile şi militare.


Începutul

Cuviosul Pahomie (cu numele de botez Petru, se pare) s-a născut în preajma anului 1674, în satul Gledin. În Ardeal, în acea vreme, majoritatea preoţilor şi a credincioşilor duceau o viaţă foarte grea. Ortodoxia era prigonită şi nu se afla între confesiunile acceptate în Principat. Un pomelnic păstrat la Schitul Pocrov ne aduce aminte, însă, că Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor să-şi trăiască viaţa după Evanghelie, având o fierbinte şi înfocată dragoste către Dumnezeu. Pentru aceasta, spune pomelnicul, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi celelalte şi I-a urmat, fericit, lui Hristos. Trece în Moldova, ca foarte mulţi tineri ardeleni din vremea aceea, şi este primit ca frate la Mânăstirea Neamţ, unde erau foarte mulţi călugări veniţi din Ardeal.
Intrat în Mânăstire în anul 1694, tânărul frate, foarte ascultător şi evlavios, parcurge, după rânduială, toate încercările duhovniceşti, supunându-se poruncilor egumenului şi ale fraţilor şi nevoindu-se întru toate. În 1697, la vârsta de 25 de ani, primeşte mult dorita cunună a călugăriei.
Are o mare aplecare către învăţătură şi cunoaştere – învaţă limba rusă –, dovedind, cu toate acestea, o smerenie pilduitoare. După moartea părintelui egumen Ioan, obştea marii lavre a Neamţului îl pune, la nici treizeci de ani, în fruntea ei. Conduce obştea de la Neamţ până în anul 1704.

Dorul sihăstriei

Dorind adevărată împlinire duhovnicească, Pahomie, înfocat de dragostea cea dumnezeiască, părăseşte cârmuirea mânăstirii şi pleacă la Kiev, unde va dobândi, pentru sine şi pentru fraţii din mânăstirile Moldovei, asceza şi rugăciunea deplină. Stă doi ani la Kiev. Aici, la Lavra Pecerska, îl cunoaşte pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, căruia îi devine ucenic, învrednicindu-se de blagosolvenia şi învăţăturile lui. Pahomie îl socoteşte pe acesta învăţător de schivnicie şi părinte sufletesc. Se întoar­ce la Mânăstirea Neamţ în 1706, încărcat de cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă, după ce a dobândit mult folos sufletesc de la Sfântul Dimitrie.
Se hotărăşte să aleagă sihăstria. Învoindu-se, soborul l-a lăsat. A găsit locul pentru linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul.

Chemat la arhierie
Auzind despre viaţa sa minunată, domnitorul, cu mitropolitul, episcopii şi egumenii mânăstirilor au hotărât ca sihastrul Pahomie să fie chemat la treapta arhierească pentru scaunul episcopal de la Roman. Păstor destoinic, a început bine a-şi păstori turma, pe cei săraci miluindu-i, pe cei scârbiţi mângâindu-i, şi tuturor ajutându-le după putinţă. A păstorit la Roman 7 ani şi 3 luni, câştigând, nu numai de la popor, dar şi de la domnitori, mare evlavie. L-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat în Biserica Sfântul Nicolae, la 8 noiembrie 1711.
La 1 martie 1714, Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, „socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Nu l-au putut birui toate rugăminţile domnitorului şi ale sfetnicilor lui ca să rămână episcop. A venit la Neamţ, unde a stat 4 zile, şi de aici s-a retras, din nou, lângă muntele Chiriacul.

Sfârşitul în exil

După multe scârbe, necazuri şi suferinţe, Pahomie a luat pe umeri crucea lui Hristos şi a pornit în pribegie la Kiev, oprindu-se la Lavra Pecerska. Aici a adus cu sine şi degetul Sfântului Arhidiacon Ştefan, una din relicvele cele mai preţioase ale Neamţului, pentru a-l pune la adăpost.
A trecut la cele veşnice la 14 aprilie în anul 1724. Se pare că în ultima parte a vieţii sale, petrecută în marea Lavră Pecerska, a îmbrăcat schima mare sub numele de Pimen.

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *