Papa Lambru, o sfâşietoare poveste balcanică

Răsună în Balcani, când şi când, o mână de versuri. Vechi. Incandescente. Au autor însă vremea, şi vremurile le-au făcut să aparţină fiecăruia. Numele poeziei – Dimăndarea părintească (Dojana părintească). Imnul aromânilor, în mod firesc, conţine şi istoria de faţă.

Aromânii, trecuţi de la un stăpân la altul

În secolul al XIX-lea, politica de sprijinire a aromânilor debutează în timpul domniei lui Al. I. Cuza, iar sârguinţa lui Dimitrie Bolintineanu, el însuşi aparţinând acestei comunităţi, dă primele roade. Biserici şi şcoli, afirmarea identităţii şi culegerea folclorului sunt cele mai importante împliniri chiar dacă au, mai ales, rol de seminţe. Dificultăţile nu lipsesc, de la faptul că teritoriul aparţine Imperiului Otoman, percepţia factorilor politici de la Bucureşti asupra problemei nu este pe deplin corectă (ca, de altfel, nici motivaţiile), la dorinţa fiecărei naţionalităţi
din regiune de a-şi afirma nu doar specificul dar şi forţa.

Printre cei care răspund bunăvoinţei României este şi Cucernicul Părinte Haralambie Balamaci. Provenit dintre rumânii fărşeroţi, întemeietorii legendarului oraş Moscopole, originar dintrun neam puternic prin starea materială dar, mai ales, prin numărul de preoţi daţi, este cea mai respectată personalitate din zona Koriţei, în sud-estul Albaniei de astăzi. Acest statut, i-a îngăduit, o perioadă, vrednicului cleric să renunţe la oficierea Sfintei Liturghii în limba greacă în favoarea dialectului dacoromân pe care îl socotea forma literară a limbii vlahilor. Nemulţumirea grecilor faţă de această îndrăzneală, temerile albanezilor şi a unei părţi dintre aromâni faţă de represalii, sunt stinse de sprijinul tacit al autorităţilor. Din păcate situaţia nu durează mult. Prin acordul turco-elen din iulie 1881, Greciei îi revin districtele Volos, Larissa şi Trohala unde vlahii sunt numeroşi. Ştiind că Atena este prea puţin preocupată să respecte drepturile celorlalte comunităţi etnice din regiune, aromânii, în disperare de cauză, se adresează sultanului Abdul Hamid al II lea. Delegaţia, din care Papa Lambru face parte, nu poate constata decât slăbiciunea Porţii pe fondul pierderilor teritoriale şi a confruntării dintre conservatori şi reformatori. Promisiunile firave sunt întărite de fermitatea acţiunilor vizând afirmarea drepturilor în raporturile cu vecinii. Şi de vestea proclamării României regat. Întâlniri, dezbateri, căutarea soluţiilor echitabile pentru fiecare dintre naţionalităţi, fiecare dintre ele avându-l drept conducător pe Părintele Haralambie care trebuie să înfrunte nu doar reticenţa conaţionalilor pentru care românii sunt departe, grecii lângă noi şi ei au pâinea şi cuţitul. De aceea, nu se face să îi supărăm.

Naţionalismul grecesc

Cei zece ani de luptă devin tot mai dificili odată cu înteţirea presiunilor. Disputele verbale fac loc confruntărilor armate. Conştienţi de fragilitatea poziţiei lor în faţa mişcării naţionale greceşti, parte a rumânilor se aliază cu bulgarii. Apropierea este privită ca măsură provizorie de către Papa Lambru pentru care unicul mijloc de a nu fi striviţi de poftele celor din jur este obţinerea dreptului de a avea episcop din neamul nostru. Pentru împlinirea acestui deziderat este necesară aprobarea Stambulului. Cu atât mai mult cu cât lăcaşurile în care slujbele sunt săvârşite în limba română devin principale ţinte ale bandelor de naţionalişti eleni. Şi cum distrugerea cărţilor de cult procurate de la Nord de Dunăre, insultele şi defăimarea nu-l descurajează pe temerarul preot, în 1906 parohia primeşte vizita Episcopului Fotios de Koriţa care impune folosirea doar a limbii elene ca limbă de cult.

Ameninţarea caterisirii în cazul insubordonării nu aduce nici-o modificare poziţiei Părintelui Haralambie. Dimpotrivă, continuă să slujească în română şi deschide o şcoală în această limbă. În replică, ierarhul dispune închiderea bisericii şi atunci casa cumpărată pentru funcţionarea şcolii capătă un nou corp menit adăpostirii capelei. Şi pentru că doar dăruind primeşti, ajută la înălţarea de şcoli şi biserici şi pentru albanezii ortodocşi. O parte dintre tinerii aromâni hotărăsc să pună lucrurile la punct. Aflând de planul lor, la sfârşitul Sfintei Liturghii Papa Lambru aminteşte că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26,52). Privind fiecare din locul său, dreptate avem şi noi, şi albanezii şi grecii. Şi de aceea, întorcând obrazul să nu ne fie dat a ţese răzbunarea căci fraţi de-o credinţă suntem. Nu ne lăsăm umiliţi dar nici nu ridicăm cuţitul. Căci singura armă, pe lângă rugăciune, ne poate fi doar demnitatea.

Caterisire şi asasinat

Asasinarea Episcopului Fotios de către un vlah, în urma caterisirii Părintelui Haralambie, inflamează spiritele. Ucigaşul, Tănase Nastu, reuşeşte să fugă în România; în schimb, membrii familiei Balamaci sunt arestaţi. Cum nu poate fi aflată nici-o dovadă care să îi incrimineze, sunt eliberaţi. Noul vlădică de Koriţa consideră prioritară răzbunarea predecesorului şi doar ascensiunea, în 1908 a Junilor Turci împiedică împlinirea intenţiei. Însă războaiele balcanice soluţionează cazul. La 28 noiembrie 1912, ca urmare şi a sprijinului primit din partea statului român, la Vlore este proclamată independenţa Albaniei. Dobândind mare parte din Macedonia în 1913, în urma primului război balcanic, grecii se consideră îndreptăţiţi să ocupe şi Sudul Albaniei. Prezenţa trupelor Atenei în Epir încurajează manifestările naţionaliste. Pentru aromâni, abuzurile ocrotite de turci riscă să fie continuate de noii stăpâni ai regiunii. Totuşi, şcolile în limba română devin tot mai numeroase, pe măsura cererilor. Parte din rumâni pleacă să studieze în ţară. La sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, România obţine recunoaşterea drepturilor asupra Dobrogei de Sud şi îşi afirmă intenţia de a-i sprijini pe aromâni.

Un martiraj interortodox

În martie 1914, în urma acordului cu Marile Puteri, Grecia renunţă la Sudul Albaniei în favoarea insulelor egeene. Măsura înăspreşte situaţia Părintelui Haralambie. I se interzice să-şi părăsească casa iar grupuri de greci supraveghează locuinţele membrilor familiei sale. Faptul că nu ezită să poarte de grijă gardienilor săi, oferindule din puţina hrană pe care o are, stârneşte îngrijorarea conducătorilor comunităţii elene. Adus înaintea lor, Papa Lambru le aminteşte că veacuri la rând am fost supuşi turcilor. Şi nimic nu ne-a despărţit, trăind în pace şi ajutându-ne unii pe alţii. Iar dintre ai noştri, au fost şi patriarhi la Constantinopol şi negustori ce au sporit averea Greciei ori politicieni ce au cârmuit-o în mod înţelept. Şi nu am cerut nimic în schimb, ştiind că suntem fraţi întru credinţă. Dar atunci când am dorit să ne folosim de limba noastră, voi uşor aţi uitat cum şcolile vă erau arse de otomani iar bărbaţii vă erau omorâţi în chinuri doar pentru că cutezau a vorbi limba străbunilor lor. Acceptaţi-ne aşa cum suntem, cu graiul şi a noastră biserică. Şi iară va fi pace între noi .

Este adus acasă. A doua zi era duminică, 23 martie 1914, cam pe la ceasul şapte. Femeile noastre îşi puseră mândrele lor straie, se pregăteau de mersu la besearică. ( …) Papa Lambru era gata îmbrăcat cu sutana pentru slujbă, cu barba lui albă pieptănată şi crucea de aur mare, pe pieptul său. Şi o ieşit la fereastra casei, (…) împreună cu fratele lui Sotir, care era pictor. Grecii au venit la Papa Lambru duminica aceea, rugându-l să coboare din casă, doar pentru câteva explicaţii. Dac-au văzut că nu coboară, atunci au început să tragă cu armele, din toate părţile, înconjurat. (…) Până la urmă, părintele a coborât. El, cu fratele lui, Sotir. Chiar când au ieşit, soldaţii antarţi s-au repezit spre Sfinţia Sa şi au început să-l lovească cu armele. Unul i-a dat preotului o palmă pe obraz. Papa Lambru s-a îndreptat de spate şi i-a zis: Loveşte şi pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Ştiu să mor pentru dreptate şi pentru naţiune! Asta a spus, a auzit toată lumea. Astea au fost exact cuvintele lui. (Bogdan Lupescu, Dimândarea părintească, în Formula As, decembrie 2008).

Aduşi în apropierea bisericii Sfântul Prooroc Ilie sunt bătuţi, insultaţi, înjunghiaţi cu baionetele. Martor – conducătorul grupului grec, mitropolitul Ghermanos de Koriţa. În final, legaţi de doi dintre copaci şi împuşcaţi. Împreună cu ei, încă şapte săteni sunt ucişi. Corpurile – lăsate trei zile pentru a fi un exemplu pentru cei care contestă integritatea Epirului autonom. Urmarea: la 31 martie trupele elene părăsesc Sudul Albaniei… În 1925, pe locul capelei părintelui Haralambie se ridică o biserică ortodoxă unde Sfânta Liturghie este slujită în limba română. Însă abia în 1970 osemintele Papei Lambru îşi află odihna, iar o stradă îi poartă numele (www.farsarotul. org/nl14_1.htm).

Pentru albanezii de astăzi, cel care în urmă cu un secol se jertfea pentru apărarea limbii şi bisericii neamului său este un erou naţional, asemenea unui Skandenbeg. Erou albanez, desigur. Pentru români – cel mult un nume. Pentru aromâni, model evocat de versurile lui Constantin Belimace, rudă a sa.

Vincenţiu Dascălu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.