Părintele Dimitrie Bejan – Mucenicul, Martirul şi Mărturisitorul (1909 – 1995)

Frânturi de gânduri şi impresii acum, la împlinirea a douăzeci de ani de la naşterea sa cea cerească şi veşnică…

Părintele Dimitrie Bejan este unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi propovăduitori şi mărturisitori din perioada comunistă. În fiecare an, în ziua de 21 septembrie, se adună mulţi preoţi şi credincioşi la mormântul Părintelui Dimitri Bejan de la Hârlău, judeţul Iaşi, spre a săvârşi Sfanta Liturghie şi Slujba Parastasului, pentru fericita odihnă a robului lui Dumnezeu, Dimitrie Preotul. Viaţa de sfinţenie a Părintelui Dimitri Bejan reiese şi dintr-un scurt cuvânt de-al său când, întrebat fiind cum priveşte în urmă, spre greutăţile şi obstacolele vieţii sale, Părintele a răspuns: „Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să spun. Cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept.” Prin cele câteva cărţi scrise, Părintele Dimitrie Bejan ne-a lăsat unele dintre cele mai profunde şi mai cutremurătoare mărturii din perioada comunistă, de tristă amintire.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut în anul 1909, fiind singurul băiat al unei familii deosebite şi cucernice, cu şase copii. Tatăl său era mult milostiv, iar mama lui se ruga cu o rugăciune foarte aşezată. Culegând şi adunând toate cele bune din familia lui, tânărul Dimitrie va merge la Iaşi, unde va urma cursurile Seminarului Teologic, iar mai apoi la Bucureşti, unde va studia la Facultatea de Teologie. După absolvirea Teologiei, Dimitrie va urma cursurile Facultăţii de Istorie, tot din Bucureşti. La cea din urmă, tânărul teolog l-a avut profesor chiar pe savantul Nicolae Iorga. Dimitrie a adus la Academia Română pergamentul pe care Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a semnat libertatea înaintaşilor săi, a răzeşilor.

Părintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot în anul 1940, când a şi fost trimis pe front, ca preot militar. Împreună cu regimentul de armată, Părintele a ajuns până la Stalingrad, unde va fi luat prizonier, în anul 1942, împreună cu alţi 17.000 de români. Intre anii 1942-1948, Părintele va sluji în lagăre şi închisori, când pe faţă, când pe ascuns.

Cărţile rămase de la Părintele Dimitrie Bejan – „Bucuriile suferinţei”, „Oranki”, „Satul blestemat”, „Viforniţa cea mare”, alcătuiesc o mărturisire, o propovăduire şi o mărturie cutremurătoare a celor petrecute în lagărele prin care a trecut. Autorul – Părintele povesteşte cum, de foame, condamnaţii şi-au pus pe foc bocancii, spre a-i mânca. „Pe unde ajungeau, ruşii îi primeau bine, deşi erau foarte săraci. Erau dornici să vadă un preot, îl rugau pe părinte să îi boteze. Mergeau la râu şi se botezau în grupuri mari”. „În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldăţească şi cărţi de strană. Odată, la un Paşti, într-o zi am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeşesc. Erau 3.600 de oameni. Toţi, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat…” Între anii 1942-1948, Părintele a trecut prin mai multe lagăre comuniste sovietice. „Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi, din lagăr sau puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învăţător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos, şi din lagăr din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală. Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit…”

Întors în ţară, în anul 1948, Părintele Dimitrie Bejan va fi închis din nou, de data aceasta data însă „de ai săi”. În ţară, Părintele Dimitrie Bejan a fost închis mai întâi la Jilava, iar mai apoi la Văcăreşti, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar în cele din urmă, la Aiud. În închisoarea de la Aiud, Părintele Dimitrie Bejan a fost coleg de celulă cu Părintele Benedict Ghiuş. Legat de acea perioadă, Părintele îşi va aminti următoarele: „Făceam toţi rugăciuni comune, agheasma mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. Iată, eu aveam Sfânta Împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vreunul dintre deţinuţi era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos…”

După marea eliberare din anul 1964, Părintele Dimitrie Bejan va fi urmărit în continuare de comunişti, spre a-l împiedica să facă lucrarea cea sfântă, până în anul 1990. Cu toate că a fost eliberat din închisoare, in anul 1964, Părintele a avut domiciliu forţat până la căderea regimului comunist, în anul 1989. Părintele Dimitrie Bejan va sluji ca preot la biserica din localitatea Ghindăoani, judeţul Neamţ. Biserica şi curtea acesteia se dovedeau a fi neîncăpătoare. Datorită faptului că, în acea vreme, era interzis a se face propagandă religioasă, iar el predica liber în Biserică, un consiliu bisericesc a luat decizia de a-i ridica dreptul de a sluji. Între anii 1990-1995, Părintele va locui în oraşul Hârlău, unde i se hotărâse domiciliul forţat. Aici, el a spovedit, sfătuit şi întărit pe toţi cei care i-au trecut pragul casei. Părintele Dimitrie Bejan trece la Domnul in ziua de 21 septembrie 1995, lăsând prin testament, ca la înmormântarea lui să nu se predice şi nici să nu se aducă flori, în semn de profundă smerenie.

Despre Părintele Dimitrie Bejan în mărturisirile domnilor Horia Brad, Silviu Man şi Aurel Sergiu Marinescu, care l-au cunoscut

“De câte ori îmi cad în mâini pagini memorabile despre personalităţi prea puţin cunoscute, îmi spun cât de săraci suntem. Duhovniceşte şi cultural. Pentru că din nepăsare sau ignoranţă, rămânem străini de valorile neamului nostru, nu le căutăm opera şi nu încercăm să învăţăm din vieţile lor. O astfel de personalitate a fost Părintele Dimitrie Bejan de la Hârlău – Iaşi, un Preot – Martir, o minte luminată, un model de rectitudine şi de trăire creştină. Cu slabele noastre puteri, ne-am apropiat puţin de viaţa şi de scrierile Părintelui Dimitrie, nu într-atât cât să pretindem că-l cunoaştem, dar sufficient cât să vă deschidem o uşă către el. Este important să ne cunoaştem sfinţii, eroii, elita intelectuală, ca să ne vindecăm de toate complexele şi ca să recunoaştem drumul pe care trebuie să mergem.Paginile care urmează se constituie într-o simplă invitaţie la a-l cunoaşte pe Părintele Dimitrie, nu într-un documentar exaustiv.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 octombrie 1909, la Hârlău – Iaşi. A urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox “Veniamin Costache” din Iaşi, apoi Facultatatea de Teologie şi, în paralel, Facultatea de Istorie din Bucureşti. A avut astfel, parte de mari dascăli, ca Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După absolvirea celor două facultăţi, a avut burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi Atena. La întoarcere, a devenit asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti. Dornic de o mai bună cunoaştere a poporului român, s-a înscris în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu care a mers în Basarabia.La începutul celui de-al doilea război mondial, Părintele Dimitrie Bejan s-a înrolat în armată, ca preot militar, cu gradul de maior. Şi s-a întors în Basarabia, de această dată pentru a-i apăra pe românii de acolo. Căzut prizonier la ruşi, în anul 1943, a fost deportat în Siberia, la Oranki. Toţi ofiţerii români şi germani prinşi de ruşi au fost trimişi la Oranki, într-o fostă mănăstire ortodoxă, transformată în închisoare. După cinci ani de detenţie, a fost judecat de un tribunal militar moscovit şi condamnat la moarte, pentru că a susţinut că Basarabia este pământ românesc. Părintele Dimitrie a contestat sentinţa şi a cerut să i se acorde dreptul de a fi judecat de un tribunal din ţara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, l-au repatriat. În documentele însoţitoare ale deţinutului, ruşii atrăgeau atenţia autorităţilor române să fie vigilente cu Părintele Dimitrie, pentru că „are mare putere de convingere, fiind un mare duşman al comunismului”. Tribunalul militar din Bucureşti l-a condamnat la detenţie pe viaţă. A fost eliberat de la Aiud pe 23 august 1964, cu decretul de amnistie generală, după 25 de ani de închisoare. A suferit în lagărele şi închisorile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele Cavnic (1948 – 1956), Bărăgan, Răchitoasa. În detenţie, s-a împrietenit cu câţiva din marii noştri intelectuali interbelici închişi: Nichifor Crainic,Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Paul Zafiropol şi cu mari părinţi duhovniceşti ca Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc şi Dumitru Stăniloae.

După eliberare, autorităţile au încercat să-l câştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăoani – Neamţ, unde a stat însă numai cinci ani. Comuniştii, furioşi că rămâne hotărât şi ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în câteva rânduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hârlău) pună în luna decembrie anul 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos. În noaptea de 22 decembrie 1989, Părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea. După revoluţie, Părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea, cu un şi mai mare patos, aducându-i pe mulţi la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul “Bucuriile suferinţei”, iar postum, cărţile: “Oranki. Amintiri din captivitate”, “Viforniţa cea mare”, “Hotarul cu cetăţi”, “Satul Blestemat” şi “Simple povestiri”. S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsând cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de adâncă smerenie…” (Horia Brad – Revista Rost).

“Părintele Dimitrie Bejan este departe de a fi consacrat cum se cuvine în ierarhia literaturii concentraţionare româneşti, eclipsat fiind de nume mult mai sonore, precum Paul Goma, Nicolae Steinhardt, Elisabeta Rizea sau Ion Ioanid. Ceea ce este întrucâtva nedrept, având în vedere nemaimpomenitul traseu biografic pe care l-a parcurs autorul volumului “Oranki. Amintiri din captivitate” (şi a încă alte cinci, apărute până acum: “Viforniţa cea mare”, “Bucuriile suferinţei”, “Hotarul cu cetăţi”, “Satul Blestemat” şi “Simple povestiri”).

Născut în anul 1909, absolvent al Facultăţii de Teologie şi a celei de Istorie de la Bucureşti, o vreme membru în echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti, după ce este hirotonit preot, în anul 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici şi de atunci îşi va începe lunga drumeţie prin gulaguri. Atlet al temniţelor în URSS (probabil tot acel URSS feeric şi blând, despre care dau mărturie câţiva scriitori mai mult sau mai puţin tineri, de la noi sau de aiurea), vreme de şase ani “vizitează” obiective de înalt interes turistic precum lagărele de la Astrahan, Oranki, Kiev, Sverdlovsk, Karaganda (azi în Kazahstan), Arhanghelsk (tot lângă Marea Albă) şi Moscova (care, de fapt, este peste tot). Republica Socialistă România îl primeşte cu tentaculele deschise – abia în anul 1948 – şi-l plimbă pe la Jilava, Aiud şi Canal, îl deportează doi ani în Bărăgan, după care, până la amnistia din anul 1964, îl mai condamnă la încă şase ani de Aiud.

La Oranki (Nijni Novgorod), înainte de anul 1917, era o mănăstire. Aici “veneau să se închine Domnului ţarii Rusiei”. Într-una dintre chilii, se pare că Lev Tolstoi şi-a scris Învierea, fiindcă aici trăiau numai monahi şi cărturari de viţă nobilă, “aici se practicau artele şi literele, alături de exerciţiile mistice”. Comuniştii, recunoscuţi pentru respectul deosebit acordat deopotriva credinţei şi culturii, au dat crucile jos, au văruit temeinic, au ctitorit un lagăr, iar lui Iisus înviat, zugrăvit pe peretele catapetesmei, i-au tras un glonţ în frunte. “La Mănăstârca a crescut pustiul”, oftează, nu fără instinct poetic, Părintele Bejan. Şi într-adevăr, citind, înţelegi că sub bagheta comunistă, orchestra de prizonieri (cu componenţă internaţională, de la nemţi până la spanioli) nu poate cânta decât pe trei note, din gama cea mai de jos, mărci ale pustiului şi absurdului: Frigul, Foamea şi Frica (ca la I.D. Sârbu). Mai cu seamă Frigul: “Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta – 47º C. Era «răcoare».” A nu se înţelege că tortura se rezuma doar la dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porţii generoase, şi o cruzime de o vioiciune fără pereche. Iată o scenă tulburătoare: “Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii – poate mai multe, şi-n jur, escortă şi câini lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. Când ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâş, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. […] Şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru.” În schimb, toamna absurdul se îmbracă în haine de propagandă mucedă: şcolarii aproape morţi de foame stau cu gura căscată la învăţătoarea lor care îi învaţă să cânte “imnul cartofilor” şi, cocoţată pe o grămadă de barabule, le ţine discursuri viforoase despre importanţa zarzavaturilor şi datoria de a le culege, în numele Tătucului şi al colhozului, amin.

Realitatea însă, nu se rezumă numai la astfel de episoade descurajante. Spre deosebire de personaje din cărţi precum O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn, cei din Oranki par că încearcă – şi reuşesc adesea – să-şi păstreze omenia, într-un fel uimitor de firesc. Cum altfel decât printr-o omenie neştirbită s-ar putea explica un episod atât de dezarmant precum acela în care Preotul Dimitrie Bejan, preot ortodox, o ia prin gerul năprasnic, ca să boteze clandestin fiul unui securist sovietic şi al unei evreice? Sau aşa-zisul “Al optulea Sinod ecumenic”? Lecţie pentru orice conflict interconfesional artificial creat, în cadrul acestui “Sinod”, trei sute de preoţi din lagăr – ortodocşi, catolici şi reformaţi – s-a întâlnit vreme de patruzeci de seri la rând (!) pentru a discuta despre dogmele lor şi a pune umărul cumva “la carul istoriei, împotmolit la 1054”. Cum altfel decât printr-un simţ nealteratal demnităţii s-ar putea explica demararea unei… greve a foamei (1500 de oameni deja flămânzi, vreme de zece zile, într-un lagăr dintr-o ţară din ale cărei dicţionare se eliminase de mult cuvântul “grevă”!)? Oranki… abundă în astfel de scene care transcend senin mizeria şi care – surprinzător de des pentru o carte de acest gen – mustesc de umor savuros. A se vedea, de exemplu, meciul de fotbal dintre “selecţionatele” ad-hoc ale României şi Ungariei, ai căror jucători leşinaţi se chinuie, prin ploaie, să urnească din loc o minge mare de cârpe, grea, “leneşă şi ghiftuită”, o partidă a cărei miză, fireşte, n-a putut fi alta decât… teritoriul unei Transilvanii rămase departe. Dovada cea mai clară că fotbalul, sport-rege, dar cât se poate democrat, ocroteşte patriotismele admiratorilor săi chiar şi pe maidanele totalitare.

Aceste pagini, în esenţa lor, nu sunt nici pagini de istorie, nici fire de tort ale unei vieţi de om „aşa cum a fost”. Scrise fără pic de resentiment, de un om care şi-a îndurat soarta cu demnitate, ele par mai degrabă o invitaţie la a înţelege, fără vreo interpretare vulgar-masochistă, paradoxalele bucurii pe care ţi le poate da o anume gen de suferinţă asumată. Vocea Părintelui Dimitrie Bejan este liniştită, o linişte de după furtună, acea furtună care aduce, pe căi de taină, epifania şi călirea omului…” (Silviu Man – Rost Online).

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect Preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

Fiu de răzeş, licenţiat în teologie şi istorie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui Dimitrie Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Dimitrie Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În anul 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață. A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu a avut timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de anul 1938, când era student. Şi din nou Preotul Dimitrie Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în anul 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în anul 1951 şi aproape golită în anul 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii. În anul 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Dimitrie Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din ’61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, Preotul Dimitrie Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frunte cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (…) În orice caz, Preotul Dimitrie Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar, despre persecuția Bisericii în România și se scria despre prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și Preotul Dimitrie Bejan. De la eliberarea sa până în anul 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu. După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (…) La 21 septembrie 1995 a murit, fiind regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu. În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Preotul Dimitrie Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris despre el, despre drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 – 23 august 1964, din ZarcaAiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea. Ministerul Afacerilor Interne(MAI) a cerut Mitropoliei de la Iași să fie numit preot paroh la biserica din localitatea Ghindăoani, în județul Neamț, unde a slujit cinci ani și jumătate. În anul 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie, în 24 de ore a fost trimis în orașul său natal Hârlău – Iaşi. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu domiciliu obligatoriu (DO) în casa familiei. Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu domiciliu obligatoriu (DO) în oraşul Hârlău, judeţul Iaşi, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci Preotul Dimitrie Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (…)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, Preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii…”(Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pp. 279-284).

În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că fiecare întâlnire cu Părintele Dimitrie Bejan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Dimitrie Bejan – cel care a ajuns, în urmă cu douăzeci de ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Dimitrie Bejan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

Stelian Gomboş