Părintele Galeriu: Menirea Bisericii

În 2015 s-au împlinit 12 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Constantin Galeriu (1918‑2003). Am găsit potrivit să includem în acest număr din prag de an interviul inedit care urmează, realizat în luna mai 1996 hiar la casa parohială a Bisericii “Sf.Silvestru” din Bucureşti, unde Părintele Galeriu a slujit vreme de trei decenii. Îl regăsim aici viu şi actual, mărturisind peste timp măreţia unică şi netrecătoare a Bisericii căreia i-a fost drept bogoslov pînă la adânci bătrâneţe…

Se poate vorbi în câteva cuvinte, părinte, despre menirea Bisericii?

Biserica e, aşa cum o numeşte Sf. Apostol Pavel, “stâlpul şi întarirea adevărului”. E, după cum rostim în Simbolul credinţei, una sfântă, sobornicească şi apostolească. Menirea ei esenţială e răspândirea în lume a întâmpinării Fiului lui Dumnezeu. Adică Taina cea mare a Evangheliei, care aceasta e: Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să îl îndumnezeiască. Sau, cum spune Sf. Irineu, “Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi fiu al omului, ca pe oameni săi facă fii ai lui Dumnezeu”. Şi Biserica e Maica. Cum e o vorbă sfântă (şi atunci când se hirotoneşte preotul, şi atunci când se săvârşeşte Taina Cununiei): “Isaie, danţuieşte! Fecioara a primit în pântece şi a născut prunc, pe Emanuel (care înseamnă: «Cu noi este Dumnezeu »)”… Biserica are taina aceasta de a naşte fii după chipul Fiului lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos. Şi atunci, după icoana Mântuitorului – de iubire, de lumină divină, de bunătate, de pace, de jertfă de sine –, vine învierea. În aceasta stă misiunea Bisericii: să zămislească neîncetat în lume fii după chipul lui Hristos.

În perioada ateist-comunistă cum şi-a mai îndeplinit Biserica această misiune?

Da… Am traversat cu toţii această perioadă, pe care o simţim, încă, prin sechelele ei. Biserica n-a uitat însă nici o clipă de menirea ei esenţială. A fost constrânsă să săvârşească misiunea ei doar “înăuntru”, în sfintele lăcaşuri. Aşa era hotărârea, aşa era dorinţa: ca, încetul cu încetul, să fie eliminată din viaţa socială, din istorie…

Era considerată atât de periculoasă?

Era, propriu-zis, singura opoziţie faţă de sistemul materialist şi ateu. Singura! De aceea era urâtă Biserica de către comunişti. A rezistat prin credinţa în Mântuitorul. […] TAINA CEA MARE A ISTORIEI ESTE ÎNTRU PAREA FIU LUI LUI DUMNE ZEU ! Din acel moment se numără şi anii istoriei, nu-i aşa? […]

Sunt atâtea curente filosofice care nu se întemeiază pe credinţă. Cum le explicaţi?

Ei, din pricina unor… racile, greşeli în istorie, s-a produs Renaşterea, culminând cu secolele 15-16. A apărut umanismul Renaşterii ca o revoltă împotriva Bisericii. S-a pus acentul doar pe om şi pe natură. Au spus, preluând din antichitate o vorbă a lui Protagoras: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Astfel, nu mai este Dumnezeu măsura lucrurilor, ci omul! Iar Leonardo da Vinci a reformulat sintagma aceasta şi a zis: “Omul este modelul Universului”. Şi astfel, cu acest accent pe om şi pe natură, s-a odrăslit, ca să zic aşa, acest umanism al Renaşterii. Cu timpul, s-a organizat, prin oamenii de ştiinţă, cercetători, un fel de comunitate aparte, de opoziţie faţă de Biserică.

Şi s-a ajuns la noi, mai ales în ultima perioadă a comunismului, la crearea “omului de tip nou”…

Sărmanii de ei! De la acest umanism al Renaşterii, fără Dumnezeu, se putea ajunge oriunde. Să ne gândim doar la Revoluţia franceză, pe care a copiat-o foarte mult şi Revoluţia bolşevică… Şi aşa, de la deism, de la iluminismul secolului al 18-lea, trecând prin pozitivismul secolului al 19-lea, care voia să facă din ştiinţă o religie, s-a ajuns la dictaturile din secolul 20 – cel mai inuman secol din toată istoria omenirii, cel mai barbar, cu două războaie mondiale, cu lagăre de asasinat în masă, cu cinismul imperialismelor, cu răceala aceasta din sufletele oamenilor… Nu se poate vorbi, însă, despre o contradicţie între religie şi ştiinţă. Trebuie să se facă distincţie între ideologi şi adevarăţii oameni de ştiinţă. Nu l-aş numi decât pe Einstein, care a spus: “În veacul nostru devotat materialismului, oamenii de stiinţă serioşi sunt singurii oameni profund religioşi”. Dar ideologii, ca să lupte împotriva Bisericii, sau organizat şi au vrut să-şi aservească ştiinţa, făcând-o materialistă şi atee. […] Dar astăzi ştiinţa s-a eliberat de ideologii şi, prin descoperirile ei, a ajuns să înţeleaga faptul că la temelia existenţei nu este materia, ci spiritul, mărturisind credinţa în Dumnezeu! Mă întreba cineva odată cum văd viitorul lumii. Şi eu , atunci, am dat mărturia aceasta: noi nu trăim astăzi doar la un sfârşit de secol sau de mileniu; trăim la sfârşitul unei perioade din istorie şi la începutul alteia. Cum spuneam şi intr-un interviu dat la Canalul 2 al Televiziunii franceze, sunt fericit că, aşa cum Francis Bacon spunea că au căzut idolii Evului Mediu, şi eu simt că s-au prăbuşit demonii vechiului mileniu, care au chinuit lumea: ai materialismului, ateismului, secularismului, şi începem o nouă perioadă în istorie. […] Spunea André Malraux că “secolul 21 va fi mistic (aşa a spus), sau nu va fi deloc”. Eu nu zic ca nu va fi deloc, că nu se poate. Dumnezeu, Care a creat lumea, nu-Şi ia înapoi nici darul, nici chemarea, zice Sf. Pavel. Sunt două revelaţii: naturală şi supranaturală. În revelaţia naturală ni Se descoperă Dumnezeu prin natură şi prin raţiunea noastră. În revelaţia supranaturală – prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, şi, în plenitudine, prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Şi atunci viitorul lumii va fi întâlnirea dintre cele două revelaţii. […] Unirea aceasta am nădejde că va duce la salvarea lumii! […] Aş vrea să-şi pună oricine această problemă de conştiinţă: putem noi trăi fără absolut? Adică, ce vreau să spun: cine se mulţumeşte doar cu o zdreanţă de dreptate? Nu doreşte Dreptatea? Dar cine e drept? Ca să am dreptate, trebuie să mut dreptatea mea în conştiinţa Celui Care S-a jertfit pentru noi. În dreptatea lui Dumnezeu. Cine doreşte o zdreanţă de dragoste? Fiecare soţie doreşte dragostea de la soţul ei şi reciproc. Dar pot conta eu pe absolutul din mine? Pe desăvârşirea din mine? Unul singur e şi Drept, şi Bun, şi Iubire desăvârşită. Iubirea Celui Care a coborât la noi, aşa cum suntem. Şi pe Care noi L-am răstignit! […] Vedeţi, aceasta e taina Bisericii: prezenţa lui Hristos în Biserică, în lume, în şcoală, pretutindeni, faţă de cei amărâţi, faţă de cei necăjiţi. Spitalele? Cine le-a înfiinţat? Biserica. Să amintim primul spital, înfiinţat de Sf. Elena, sau pe Sf. Vasile cel Mare, cu Vasiliada lui, apoi pe Sf. Ioan Gură de Aur. Şi aşa, pe lângă mânăstiri, s-au format şi spitalele, şi şcolile. Şi în Apus, şi în Răsărit. Şi toată Cultura – cuvânt care pleacă de la Cult. […]

Cum a supravieţuit poporul evreu, în ce măsură l-a ajutat credinţa?

Cât mi-a fost şi mie sarcina, dar nu numai din acest motiv, m-a preocupat viziunea despre devenire în istorie. Sau, dacă vreţi, legătura dintre revelaţia dumnezeiască şi mersul istoriei. Şi eu simt că istoria se mişcă după lumina dumnezeiască a revelaţiei. Poporul evreu reprezintă un fel de paradigmă, de model. Acest popor s-a susţinut prin credinţă, de la ivirea în istorie, de la chemarea lui Avraam, prin perioada robiei din Egipt (când prin Moise s-a dat Decalogul, cele zece porunci) şi a tuturor celorlalte robii, până în ziua de astăzi. Nu e momentul sa vorbim acum despre suferintele prin care a trecut, despre toate războaiele, de distrugerea Templului, de apariţia lui Hristos (din sânul neamului evreiesc, după trup), de împrăştierea lor în toata lumea. Cert este că în tot acest lung timp, după cum spune un poet german, evreu de origine, Heinrich Heine, “Biblia a fost patria lor portativă”. Deci religia a fost la temelie. […] Ce nu au pierdut? Credinţa! Şi atunci, demult, dar şi în ziua de astăzi. Când s-a înfiinţat Statul Israel, în legea lor fundamentală au spus: “Ţara noastră se întemeiază pe stânca lui Israel”. Această lege fundamentală se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. Aşa au gândit şi, iată, istoria dovedeşte această unitate permanentă, de mii de ani, a unui popor, care, cum spune Sf. Pavel, poartă taina lui Dumnezeu şi a mersului către Hristos, către unitatea lumii.

Catolici? Protestanţi?

Ei au pus foarte mult accent pe latura din afară. Ortodocşii au accentuat latura duhovnicească, a spiritualităţii. […]

Cum credeţi că va arăta România în secolul 21?

Eu am nădejde, mare nădejde, nădejde deplină, că fondul nostru, al neamului românesc, este aşa de bun… Să nu se uite asta niciodată: Revoluţia noastră din 1989 este unică în istorie. Dacă Revoluţia franceză a însemnat atâtea asasinate, iar Revoluţia bolşevică încă şi mai multe, zeci de milioane, la noi revoluţionarii au spus: “Dumnezeu este cu noi! Vom muri şi vom fi liberi!”. Adică nu mai aveau teamă de moarte. Erau liberi în sensul cel mai adânc şi mai deplin al cuvântului. Nu s-a mai spus niciodată în istorie “Noi ne oferim. Noi cu flori, voi cu arme!” (care aveau arme, săracii de ei, erau puşi de alţii…). Şi pe acest fond curat, în preajma Crăciunului, au spus “Dumnezeu este cu noi!”; or, în Scriptură, înseamnă Emanuel, numele Mântuitorului. Profetul Isaia, la capitolul 17, versetul 14, spune: “Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu. Numele lui va fi Emanuel = Cu noi este Dumnezeu”. Şi aşa au spus copiii noştri! De unde? A tâşnit din adâncul, din fondul acesta atât de bun al poporului român. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să îl păstrăm curat! Să păstrăm curat sufletul, fondul acestui neam românesc, şi fiecare aşezămant, biserica, şcoala, armata, autorităţile de stat, parlament, preşedinţie, toate trebuie să fie o inimă şi un suflet pentru viitorul acestui neam luminos. Să sporească în credinţă, în adevăr şi în iubire! Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Interviu realizat de Gabi POPESCU