Părintele Ioan Sabău, „patriarhul hunedorenilor”

motto: „Nici cel trufaş la cugetare nu-şi cunoaşte căderile sale, nici cel smerit la cugetare, virtuţile sale” (avva Ilie Ecdicul).

Există o localitate care n-a fost inclusă pe nici-o hartă şi nici un index din România până în anii ’90, pentru că în ea trăia un om periculos regimului comunist: părintele Ioan Sabău. Satul se cheamă Folt şi se află pe dreapta Mureşului, nu departe de Orăştie. Spun oamenii de aici că până a venit preot părintele Ioan la ei în sat, niciodată n-au putut să-şi cultive holdele, din cauza mistreţilor ce năvăleau toamna. Pentru rugăciunile lui însă, şi în zi de azi câmpurile sunt bine lucrate, deşi în satul vecin, Bobâlna, de exemplu, mistreţii dau năvală la fel ca odinioară!

Părintele Ioan Sabău a fost, înainte de orice altceva, Preot. A fost unul dintre acei puţini preoţi pentru care, atunci când te întâmplai să te-ntâlneşti cu el pe cale, treceai drumul şi-i sărutai cu evlavie dreapta cu care binecuvânta!

S-a născut în satul Folt, în 20 octombrie 1914 şi a trecut la cele veşnice în 16 februarie 2009, într-o zi de luni. Orfan de tată de la zece ani, a studiat teologia la Cernăuţi (1935) unde s-a împrietenit cu părintele Adrian Făgeţeanu (pe care-l considera „un sfânt”, după cum mi-a mărturisit fiica lui), s-a însurat cu o bucovineancă, apoi a fost hirotonit preot în „cea mai văduvită parohie” pe care o avea mitropolitul Nicolae Bălan: Ceru Băcăinţi. De unde a fost mutat în Renghet, lângă Geoagiu (pentru că era o parohie cu probleme: erau foarte mulţi concubini!) şi izolat mai apoi, în satul său natal. A făcut puşcărie pentru credinţă şi „a stat în închisoare înspre şi pentru neamul lui” sub trei regimuri politice: ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, ca antimonarhist sub Carol al II-lea, iar ca anticomunist a făcut şase ani de temniţă grea la Aiud, restul la Gherla şi Deva. „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.” Părintelui Oprea Crăciun de la Cinciş – şi el un „locuit de Dumnezeu” prin temniţele comuniste – îi spunea că „nu noi am fost închişi. Ţinta lor era Dumnezeu. Pe El îl târau, de fapt, prin tribunale şi celule”. Aşa au ajuns temniţele „ferestre către Cer”, pentru că, de fapt, ele au fost „asalturi ale iadului către Dumnezeu”. Şi cu toate acestea părintele Ioan a considerat că s-a „hodinit cât a fost în închisoare. Dumnezău o vrut aşa. Nu m-au învăţat şcolile şi cărţile cât de multe m-a-nvăţat puşcăria. Erau oameni foarte credincioşi acolo. De la ei am învăţat în închisoare psalmii şi Evanghelia după Ioan pe de rost”.

Părintele Ioan Sabău a fost primul om care a reuşit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1958, la Vinerea, în judeţul Alba. Pentru cei ce au trăit acele vremuri ştiu ce înseamnă să aduni peste 10.000 de oameni la sfinţirea bisericii şi să slujeşti cu un sobor de 120 de preoţi în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat pentru asta cu opt ani de temniţă grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greş – deşi aduseseră Teatrele de Păpuşi şi de Estradă din Deva, pe cel Dramatic din Petroşani, echipe de fotbal din Bucureşti ca să joace cu cei din Cugir, după ce au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric şi au aruncat toată mâncarea pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „puneţi pe Dumnezeu deasupra şi veţi vedea că biruiţi!”.

Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! „Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit” şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. „Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin” a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar „viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui”. Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat:

-Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?

-Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?

-Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul „nu” la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! „Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţă Dumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credinţa!”. Aşa trăieşte şi astăzi părintele în inimile ardelenilor. Care ardeleni veniţi cu dragoste din câteva judeţe, au plâns şi la parastasul de un an (de când părintele Ioan Sabău s-a slobozit din legăturile trupului) dimpreună cu ÎPS Andrei de Alba Iulia şi PS Gurie de Hunedoara, părintele Vlad Vasile, preotul paroh Oliver şi ceilalţi câţiva zeci de preoţi adunaţi la mormântul cuviosului.

Dumnezeu să-l mângâie şi să-l răsplătească şi cu drepţii să-l numere!

George Crasnean

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.