LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Patologia neascultării. Copilul terorist

Share

Între copiii noştri apare uneori atitudinea fanatică a unui terorist. Egoismul lui sacrifică viaţa celui care îi creşte pe toţi cu iubire, în familie. El se distinge prin refuzul de-a asculta, prin pretenţiile deşănţate de bani şi obiecte scumpe, prin obrăzniciile greu de suportat, crescând spaima tutorelui-părinte că nu se va alege nimic de această odraslă a sa.

În primul rând, trebuie căutat circuitul terorii. Există la şcoală un copil care-l înfricoşează, care îl îmbrânceşte la ora de sport, care-şi avântă cu îndrăzneală baschetul spre obrazul său ori îi şopteşte cuvinte jignitoare în clasă, pretinzându-i mereu „ceva”, ca să-l lase în pace.

-Pentru linişte se plăteşte tribut, declamă acela în ora de istorie.

Iată,unde putem căuta smârcul precoce al corupţiei.

Totuşi bucură-te, că acest copil al tău, dificil şi needucabil din cauze pe care nu le cunoşti, îţi povesteşte tot ce i se întâmplă. Aflând ce suferă de la ceilalţi, frazele lui poticnite să nu-ţi fie motiv de plictiseală, chiar dacă se tot repetă, din neputinţa de a dezvolta. Deşi el nu ascultă de nimeni, are nevoie să fie ascultat! Există, am putea spune, în constituţia minţii sale, un program răsturnat al ascultării, o patologie.

Am intuiţia că, una din cauze este frica. Dar cum să transformi copilul ,etern-ameninţat în ambientul său de altul mai solid, într-unul curajos? El a devenit îndrăzneţ numai cu tine, părintele care vrea să-l înveţe. Iar curajul său are ca formă unică de expresie neascultarea.

Poate că vindecarea ar putea pleca de la limbaj. Există un simptom, descoperit de profesoara de română, în tezele clasei lor: la cei cu lipsă de vocabular (teroristul-copil nu citeşte), este folosit, cu frecvenţă îngrijorătoare, cuvântul sexy. Acesta înlocuieşte adjectivele: bun, frumos, spectaculos, interesant, prietenos, îndrăzneţ, comunicativ, palpitant. Abia ultimul termen ar putea fi, cât de cât, un sinonim.

Caut cărţi care să-mi dea un fir al cercetării asupra dificultăţii de a trăi a copilului-terorist. Scriu cu tristeţe această poreclă, pe care nu o vreau deloc definitivă, el trebuie să se vindece înainte de a prinde atâta putere, încât să poată face rău şi altora, nu doar mie. Eu pot să îndur acest rău al neascultării copilului ca o cruce, pe când alţii îl vor duce în şcoli de corecţie sau penitenciare, şi atunci Doamne, cât de greu Îţi va fi să mi-l dai înapoi? Nu mai bine mă ajuţi acum?!

Găsesc un psiholog indian care descrie Anatomia fricii: Deepak Chopra (Vindecarea sufletului de frică si suferintă, Editura For You)

Paşii pe care ni-i recomandă Deepak: „Recunoaşte-ţi frica, privind-o ca pe o senzaţie corporală. Consideră că acestă senzaţie îşi are rădăcinile în energii vechi, ce au fost acumulate. Cere energiei înmagazinate să iasă din corpul tău.”

În jurnalul său de medic, poetul Vasile Voiculescu descrie o metodă foarte simplă prin care punea fără greş un diagnostic: imita postura corporală a pacientului. Eu încerc să iau în sufletul meu dificultatea copilului şi să o trăiesc, cu minte de adult. De aceea, mai departe mă refer la mine.

Ideea energiilor vechi ale fricii este interesantă. Dar cum să le ceri să iasă din corpul tău? Ascultă ele de tine?! Eu nu-mi pot face copilul să mă asculte, dar-mi-te nişte energii de înfricoşare, obişnuite să-mi poruncească ele mie. Dacă le-aş putea privi în faţă, dacă aş şti cine sunt! ca să le pot spune:

-Nu eşti nimic. N-ai nici o putere asupra mea.

Ele au intrat în subconştient prin sentimente ale vinovăţiei, insinuate într-un moment când psihicul era deschis (ca în rugăciune) şi nepregătit să se apere, din nesfârşita încredere în Cel căruia i se adresa. De pildă, vinovăţia că nu sunt generoasă. C. face cu fetiţa mea acest act de culpabilizare, întrebând-o în biserică, ce i-a adus Moş Nicolae. Şi fetiţa nu poate minţi (ar avea un nou păcat de spovedit), deşi se ruşinează că darul a fost cam mare. Iar eu mă simt prost că nu i-am dus nimic lui C, pentru copiii ei. Trebuia să mă rezum doar la o ciocolată pentru a mea, iar restul să-l împart şi altor copii din biserică. Vinovăţia trebuie rezolvată imediat (mergi acum şi cumperi cinci ciocolate!), nu aruncată în unghere neluminate ale psihicului şi lăsată să se transforme, după legile inconştientului, în frică (ştii că nu ai făcut bine ceva, dar nu-ţi mai aminteşti ce, iar umbra acestui sentiment creşte fără măsură, îmbolnăvindu-te). Dacă totuşi s-a întâmplat, Deepak recomandă:

„Să simţi frica sub forma unei senzaţii corporale; aceasta te face să o scoţi din domeniul minţii. Frica are o voce. Ea vorbeşte despre numeroase pericole; acumulează scenarii catastrofice – şi trece la nesfârşit de la unul la altul. Ca voce, frica este extrem de convingătoare, iar cuvintele sunt în legătură cu reacţiile fizice. Acestea sunt mult mai uşor de eliberat decât gândurile.”

Cred că orice fiinţă poate asimila vocea fricii cu aceea a unui om apropiat, care încearcă să o culpabilizeze.

Ce pot ameliora, în ce mă priveşte? Trebuie să nu-i provoc copilului neliniştea sau frica, chiar cu riscul de a nu promova anul şcolar. Oricum, el (copilul-terorist) nu se lasă ameninţat cu nimic. Treci odată la lecţii, este un vocativ care cade în gol, inofensiv ca o picătură de ploaie, din streaşină. Timpul zilei, al anului în care mintea unui copil mai poate gândi se scurge fără folos. Iau cartea de rugăciuni iau mătăniile, sperând că totuşi, după un ceas deformat, contrazicând orice pedagogie, până la miezul nopţii, tot pune el mâna pe carte!

Cât de departe sunt, în eseurile mele, de felul în care ar trebui să-L mărturisesc pe Hristos! Poate că din jurnalul literar nu rezultă îndeajuns iubirea mea pentru El şi cred că ştiu şi de ce. Am fost prea mult influenţată în modul meu de gândire, de anii de studiu ai psihanalizei, pe care am folosit-o în cercetările interdisciplinare de optimizare umană prin design. În psihanaliză, discursul interior, mărturisirea pacientului către psihoterapeut construieşte calea eliberării subconştientului de trăiri penibile, incomplete, neînţelese şi prea dureroase, de netrăit atunci când ele se petrec. Este o cale a vindecării prin cuvânt, mult mai simplă decât cea a respectării Poruncilor prin ascultarea Cuvântului şi a mărturisirii sub epitrahil. Dar şi psihanaliza poate alina, într-un stadiu anume al evoluţiei unui suflet, suferinţa. Doar că terapia aceasta conversaţională durează foarte mult – un an, chiar doi.

Iisus vindecă într-o clipă. Ştiu asta, pentru că sunt, clipă de clipă, în contact cu Prezenţa, cu energiile Lui, doar rostindu-I Numele. Şi am promisiunea Sa de la Sfânta Înviere: „Eu am să fiu cu voi în fiecare zi, până la sfârşitul veacurilor.” O iau ca pe o declaraţie personală de iubire.

De ce mi-aş dori ca toţi copiii să citească?! Indiferent cât de departe încep ei iubirea faţă de cuvânt, prin romane ieftine, prin lecturi ştiinţifice, prin eseuri de psihologie, până la urmă tot descoperă Cuvântul, dacă nu-şi alungă obstinat Îngerul Păzitor.

Şi copilul agresiv, neascultător, cu deficit de atenţie, are el vreo şansă?! Că doar nu citeşte…

Mai mult decât toţi ceilalţi, acest copil are nevoie de rugăciunea ta. Dându-l în grija lui Dumnezeu, chiar şi un asemenea copil îşi va găsi locul în lume şi va abandona jocul terorii, absolut nefiresc pentru un suflet creştin, pentru o făptură ce străbate o vârstă, care ar trebui să fie a inocenţei…

Elena Frandeş

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *